De la Plaza România mă urc într-un taxi „staţionat“ (cuvîntul standard în domeniu) în faţă. Şoferul se dovedeşte a fi... o doamnă. Plinuţă, în pantaloni scurţi, şi cu un păr ondulat gen coamă. La început nu prea vorbeşte, rezumîndu-se la schimbul strict tehnic de replici – pe unde o luăm, cum e mai scurt...
După un timp, tot înaintînd noi prin întunericul monoton, spune, brusc: „Ştiţi, eu de anul acesta voi intra la facultate. Voi fi studentă“. Afirmaţia ei mă uimeşte, fiind, cumva, din alt registru decît cel obişnuit al taximetriştilor. Şoferiţa noastră are, după cum singură îl numeşte, „un vis“ bine închegat. Precum visele americane, cu care atît de multe filme ne-au sucit minţile, încît am ajuns să le credem locuri comune. Visul ei, însă, nu e deloc comun: nu vrea să facă o facultate „de fiţe“; îşi propune să devină medic veterinar.
Idealul ei l-am găsit chiar nobil. Şi am identificat, în povestea sa (pe care am ascultat-o mai tîrziu), elemente suficiente pentru a o eticheta drept „tipică pentru condiţia femeii“ române, medii. Dar şi drept exemplu al modului în care te poţi revolta împotriva unei atari condiţii. Lăsînd deoparte limbajul bătăios, relatarea ei, in extenso, suna cam aşa: s-a măritat de foarte tînără, din liceu. Soţul nu a fost de acord să dea la facultate, atunci. Şi nici să aibă copii. De lucrat, a lucrat mereu, nu am întrebat unde. Între timp, a devenit „mama“ unui număr de animale: căţei, peşti, păsări... De aici i-a venit ideea Facultăţii de Medicină veterinară.
De fapt, povestea taximetristei nu e pe cît de melodramatică pare: ea e încă destul de tînără – 31 de ani (pentru că s-a măritat pe la 18) – deci are tot timpul şi pentru facultate, şi pentru copii; iar căsnicia ei, tot din propriile poveşti, pare destul de fericită. Şi, ca să nu ieşim din cheia romantică de pînă acum: pentru a-şi realiza „visul“, taximetrista noast
