Obişnuinţa de a citi textele unor clasici ai secolului al XIX-lea românesc doar ca pagini beletristice păgubeşte cunoaşterea istoriografică de una dintre sursele ei privilegiate. Disputa dintre literaţi şi istorici, prin care şi unii, şi ceilalţi îşi revendică Românii supt Mihai Vodă Viteazul de Nicolae Bălcescu, nu a fost tranşată nici pînă astăzi, pentru că, după ce Tudor Vianu a revendicat pentru proza artistică virtuţile stilistice ale cărţii, istoricii au numărat-o pe aceasta printre realizările exemplare ale paşoptismului nostru. Nu acelaşi lucru s-a petrecut însă cu Ion Ghica şi Scrisori către V. Alecsandri, de exemplu, carte care a făcut şi continuă să facă deliciul pasionaţilor de povestire, dar de care istoricii nu par tentaţi să se ocupe aşa cum s-ar cuveni. Trăim într-o epocă marcată în continuare de cultul documentului, însă înţelegem prin acesta din urmă numai tex-tele insipide emanate de la autoritatea publică şi marcate de o viziune birocratică. Rod al revoluţiei pozitiviste în cunoaştere, această mărginire metodică, generatoare de multe efecte pozitive, lasă, totuşi, pe dinafară destule informaţii ce nu pot fi găsite în altă parte decît sub pana memorialiştilor. Cercetarea atentă a izvoarelor narative rămîne pe mai departe un deziderat în istoriografia română.

Iată-l pe Ion Ghica vorbind despre lecturile lui de copil, întreprinse în deceniul al treilea al veacului primei uniri şi al independenţei: „Pe cînd cu dascălii greci, feciorii de boier învăţau româneşte numai din întîmplare şi pe apucate, şi unii nu învăţau nicicum. Îmi plăcea să ascult pe logofătul Matache, seara, cînd citea Vieţile sfinţilor sau faptele lui Alexandru Machedon, călare pe Ducipal, care s-a bătut cu Por-împărat şi cu pasările cu ciocul de fier; deşi nu înţelegeam bine povestirile lui Arghir cel frumos, dar l-am cetit de mai multe ori. Petrache Nănescu, un s