În cuprinsul istoriei artei ca disciplină umanistă, generaţia activă în jurul anului 1900 reprezintă un solid piedestal al erudiţiei de expresie (preponderent) germană. Evaluată retrospectiv, această colectivitate vădeşte metabolismul unui releu ce asimilează reflexivitatea iluministă (deopotrivă în spiritul sintezei întreprinse de Winckelmann, cît şi al raţionamentului filozofic şi estetic desfăşurat de Schiller, Kant, Lessing sau Herder) spre a o orienta către amplele dezbateri, metodologii, direcţii de cercetare din preajma şi imediata posteritate a celei de-a doua conflagraţii mondiale. Către acea generaţie trimitem, aşadar, atunci cînd ne referim la formalism, pura vizualitate, „voinţa de artă“ (Kunstwollen) sau iconologie. În acel Pantheon boltit peste cultura de limbă germană (inclusiv Elveţia şi Austria) aflată la hotarul dintre veacuri, alături de Konrad Fiedler, Alois Riegl, Franz Wickhoff, Josef Strzygowski, Max Dvofiák, Julius von Schlosser, Max Friedländer, Heinrich Wölfflin, Aby Warburg sau Jakob Burckhardt, regăsim figura austeră a lui Wilhelm von Bode.

Cunoscut îndeobşte drept un „Bismarck al muzeelor berlineze“, datorită poziţiei sale de director al colecţiilor de stat, dar şi pentru rigoarea muzeologică, Wilhelm von Bode manevra o vastă cunoaştere, dublată de sagacitate şi, mai ales, de o intuiţie rară. Domeniul său de expertiză acoperea cîteva secole, privilegiind cu precădere două tematici – sculptura Renaşterii italiene şi pictura Ţărilor de Jos de la 1600 (sinteza sa relativă la acest subiect a fost tradusă şi la noi) –, iar cele două emisfere ale prezenţei sale culturale, prelungite una în cealaltă, au fost cercetarea livrescă şi muzeologia. A publicat numeroase studii, a întocmit cataloage, s-a angajat activ în comerţul cu artă, contribuind – mai ales prin relaţiile întreţinute atît în mediul artistic, cît şi în lumea colecţi