Ion Horea, pe care „România literară", al cărei redactor-şef adjunct a fost cu decenii în urmă, îl omagiază astăzi, este, alături de Ştefan Aug. Doinaş, loan Alexandru, Marta Petreu şi de Ion Mureşan, unul dintre ultimii reprezentanţi ai unei lungi şi glorioase tradiţii de poeţi ardeleni.
Dacă îi lăsăm la o parte pe pionierii liricii de dincolo de munţi (cum se spunea odată), nu mulţi dintre poeţii, celebri cândva, ai Ardealului mai sunt pomeniţi în istoriile literare sau în manualele de şcoală. Au fost daţi uitării, pe drept sau pe nedrept, Emil Isac, Mihai Beniuc, Ştefan Baciu, Emil Giurgiuca, Aron Cotruş, Victor Felea, Aurel Gurghianu, Alexandru Andriţoiu, Ion Brad Tiberiu Utan şi alţii. Străluceşte încă, dar parcă mai palidă decât altădată, steaua lui Lucian Blaga.
Ion Horea este, până la un punct, un ardelean atipic, ca Marta Petreu şi ca puţini alţii. Nu e nimic la el din mesianismul social al atâtora dintre confraţi. Nici acea apăsătoare influenţă germană, la care s-au dovedit sensibili mulţi poeţi de seamă ai Ardealului, de la Coşbuc la Blaga. Religiosul nu e tot aşa de ostentativ ca la Ioan Alexandru. Nici citadinismul, inspirat de Cluj, al unor Gurghianu sau Felea. Bucolica lui vine din pastelurile lui Ion Pillat, iar elegiacul din Eminescu. E un naturist, nu un rural. Dacă ar fi aparţinut generaţiilor interbelice, ar fi trebuit clasat, nu printre tradiţionalişti, ci în capitolul poeziei pure, acolo unde îi este locul, în perspectiva de astăzi, şi lui Pillat, şi, de ce nu, lui Blaga însuşi.
Trei lucruri sunt izbitoare în versurile lui Horea. Primul este o ureche muzicală absolută. Cum, iarăşi, ardelenii n-au avut decât rareori. Al doilea este simţul formei, nici el ţinut la mare cinste de către ardeleni, care au scris rareori sonete sau rondeluri. Singura „concesie" pe care Horea o face tradiţiei de dincolo de
