Nu-şi revenise bine după ororile războiului, mai avea încă în minte imaginile cumplite ce-i măcinaseră anii tinereţii, când în sat s-au făcut simţite primele zbateri comuniste. Nu a luat în seamă.
Şi-a văzut de viaţă, s-a căsătorit, a făcut copii şi a muncit pe brânci, să nu se risipească avuţia moştenită de la moşii săi, vlăguită deja în anii războiului. "Lasă-i, băiete, îi spunea bunicul, noi ne-am făcut datoria faţă de ţară, ai grijă de copchiii tăi! Ăstora le-o trece fumurile când 'or veni americanii!".
Când a început colectivizarea, fraţii mei erau deja mărişori, dar nu într-atât cât să înţeleagă exact de ce pierdeau părinţii nopţi întregi sfătuindu-se, de ce într-o bună zi un IMS a oprit la poarta noastră şi l-au luat pe tata. Şi l-au dus, trei săptămâni a lipsit de acasă. Iar când s-a întors, nu mai era el.
Pe când se întâmplau toate astea, eu nu existam. Ba chiar, nimănui nu îi trecea prin cap că o să apar vreodată, am venit abia cu decretul. Dar le ştiu de parcă le-aş fi trăit aievea. Şi asta pentru că în serile lungi de iarnă, mama, tata, ni le repovesteau cu durere, dorind cumva să ne explice sărăcia prin care eram obligaţi să răzbim. Ţineau neapărat să ştim că nu au fost nişte puturoşi, că au fost fruntea satului, că şi-au iubit ţara şi pământul mai presus decât orice.
Când a venit după 3 săptămâni acasă, fraţii mei aproape nu l-au recunoscut, avea faţa tumefiată, îl loviseră numai în cap şi-n gură (de aici i s-a tras şi moartea - cancer sublingual): "Nu vrei să treci la CAP? Nu vrei colectivă?! Ia în bot, chiaburule! O să ne rogi tu, în curând!".
Dar nu i-a rugat. Nici măcar când fratele meu cel mai mare a terminat şapte clase şi nu a fost primit la niciun liceu. "Lasă-i, tată, o să fac o profesională, o tehnică, văd eu cum mă descurc. Nu da pământul doar pentru atât! Poate, cine ştie, cum zice bunicul, vin ame
