Mai sunt oare oameni cu bun simţ în România? Mai sunt oare oameni pentru care aruncatul hârtiilor pe stradă e un gest care merită condamnat? Mai sunt oare oameni care înţeleg că plasticele şi PET-urile aruncate la voia întâmplării se degradează în mii de ani? Mai sunt oare oameni care vor da cu drag şi respect locul dintr-un mijloc de transport unei mămici cu pui în burtă sau unei persoane vârstnice? Mai sunt oare oameni care să respecte regulile şi legile din România? Mai sunt oare oameni care să-i respecte pe ceilalţi doar din simplul fapt că toţi avem drepturi şi suntem „la fel de egali”? Mai sunt oare oameni care parchează regulamentar? Mai sunt oare oameni care nu blochează maşinile altora? Mai sunt oare oameni care nu zgârie cu cheia maşinile altora? Mai sunt oare oameni care nu aruncă gunoiul pe geam? Mai sunt oare oameni care să-şi asume faptele şi vorbele şi să răspundă pentru ele? Mai sunt oare oameni care să se implice? Mai sunt oare oameni care să lupte pentru lucrurile în care cred?

Motivaţia acestui strigăt vine din faptul că eu am crezut şi voi continua să cred în activitatea organizaţiilor neguvernamentale. Şi dacă nu în toate – sunt vreo 15 mii- măcar în cele mai importante. Mai mult de atât, cred în oamenii care lucrează în astfel de entităţi. De fapt, cred în organizaţii tocmai datorită oamenilor. Cred că membrii organizaţiilor neguvernamentale sunt oameni cu valori morale care cred cu tărie în valorile societăţii, în bun simţ, în cauze comune în ajutorarea celor care nu se pot ajuta singuri. Cred că voluntarii organizaţiilor sunt oameni de mare caracter care sunt capabili să fie devotaţi unei cauze fără a primi vreun fel de remuneraţie, doar pentru simplul fapt că-şi doresc să ajute şi cred în scopul acţiunii lor.

Ei bine, ieri am asistat la un eveniment care mă face să mă îndoiesc puţin de tot ceea ce am scris mai sus. Am asistat