Cine a văzut Jacob's Ladder (1990) al lui Adrian Lyne, Apocalypse Now (1979) al lui Ford Coppola, Platoon (1986) al lui Oliver Stone, The Deer Hunter (1978) al lui Michael Cimino sau Saving Private Ryan(1998) al lui Steven Spielberg realizează dintr-o privire distanţa pe care Grant Heslov o pune între el şi abordarea serioasă a unui subiect precum războiul ca experienţă limită.

Dacă există ceva similar, familiar atmosferei acestui film departe de parodiile ieftine, atunci ar trebui, mai degrabă, să ne întoarcem la MASH al lui Robert Altman serialul din anii 1972-1983 despre războiul din Coreea. În Omul care se holba la capre nu avem doar aerul genuin al comediei, ci şi farsa, aluzia ironică, parodia temperată şi burlescul copios, adresate legendelor americane construite în jurul filmelor de război, fie el din Pacific, din Europa, din Korea, din Vietnam, şi mai nou, din Irak. Ideea că armata americană a dezvoltat un întreg compartiment destinat războiului paranormalilor nu este nicidecum nouă, însă felul în care apare acest departament configurează un întreg profil ironic cu alunecări spre grotesc al umbrei cu mucegai a războiului rece. Poza belicoasă a ocultelor militare nu numai că suportă convulsiile caricaturii spumoase, dar aduce câteva lucruri în discuţie, printre care şi o chestiune de perspectivă. Nu avem parodiile grosolane după Rambo et Co, ci o fină deconstrucţie a unui întreg eşafodaj al naraţiunilor filmice de tip eroizant. În anii războiului rece, private Bill Django (Jeff Bridges) are în timpul războiului din Vietnam revelaţia că se poate purta şi un altfel de război, un război pacifist, similar unui mind game, cu mijloace neconvenţionale. Propunerea sa este luată în considerare astfel că Bill Django îşi poate antrena oamenii în spiritul antirăzboinic al flower power-ului la modă, al culturii hippie, întâmpinându-i pe recruţi cu flor