Nevoia de explicaţii, de clasare a aspectelor realităţii, este funciară omului. Incertitudinile şi îndoielile ne depăşesc. În prezenţa lor devenim nesiguri şi cu aceasta defensivi. De aceea, omul îşi explică absolut tot ceea ce observă şi experimentează. Chiar dacă este falsă, într-un prim stadiu, această explicaţie are darul de a ne linişti, ceea ce o poate transforma întâi în credibilă, apoi în certitudine, în final căpătând aproape caracter de apriorism. Aşa a început şi Medicina. Acolo unde evidenţele nu erau palpabile, nu puteau fi înţelese (precum infecţiile sau unele manifestări psihopatologice), li se dădea o explicaţie, desigur conformă stadiului gândirii generale de atunci. (...)

Astfel, explicaţia hipocratică a isteriei consta în credinţa că „factori mecanici“ produşi prin mişcările uterului, sau „aburi“ produşi de uter „afectează“ fibrele nervoase etc. cauzând simptomatologia. Să nu uităm că peste 2000 de ani, până în a doua parte a secolului al XIX-lea, cei mai competenţi medici, cei mai performanţi gânditori credeau în această explicaţie. Lucrurile au evoluat odată cu evoluţia posibilităţilor de cunoaştere anatomofiziologică, apoi metabolică etc.… oferite de dezvoltarea celorlalte ştiinţe care scrutau materia vie şi nevie. Pe măsură ce se cunoşteau adevăratele resorturi anatomofiziologice, fiziopatologice etc., spaţiul de speculaţii elucubrante se reducea drastic. Ultima mare fabulaţie din medicină, care prin simplă speculaţie mitologizantă pretindea că explică fenomene patologice psihice, a fost Psihanaliza. Amiaza ei a trecut, iar înserarea o „bibliotechează“ în rafturile de aventuri speculative ale gândirii omeneşti. Ea ajunsese la afirmaţii absolut ilare, de tipul „hipertensiunea arterială este cauzată de conflicte inconştiente şi nu trebuie tratată până la rezolvarea acestora“. Astăzi s-a ajuns la conceptul de „medicină bazată pe dovezi“, o p