Sistemul public de pensii e un uriaş Caritas sau o schemă Ponzi. Una la care sunt obligat să particip de către un administrator care pretinde că se pricepe mai bine decât escrocii să aducă forţat noi participanţi în „roată“ pentru a-mi da bani la bătrâ­neţe. În realitate, e la fel de neputin­cios să evite colapsul, pentru că schema poartă în ea germe­nii falimentului. Merge câtă vreme sunt mai mulţi contributori decât beneficiari. E de ajuns însă

Sistemul public de pensii e un uriaş Caritas sau o schemă Ponzi. Una la care sunt obligat să particip de către un administrator care pretinde că se pricepe mai bine decât escrocii să aducă forţat noi participanţi în „roată“ pentru a-mi da bani la bătrâ­neţe. În realitate, e la fel de neputin­cios să evite colapsul, pentru că schema poartă în ea germe­nii falimentului. Merge câtă vreme sunt mai mulţi contributori decât beneficiari. E de ajuns însă un dezechi­libru demografic sau un val de migra­ţie a tinerilor şi nici cel mai priceput administrator nu mai poate opri blocarea „roţii“. Cu atât mai mult se grăbeşte falimentul când „managerii“ sunt politicieni care de­cid discreţio­nar că unii partici­panţi devin beneficiari mai repede decât alţii, că unii contribuie mai puţin dar primesc mai mult sau că plăţile pot creşte spectaculos înainte de alegeri, deşi încasările scad. Oamenii ştiu că banii lor nu mai sunt acolo, ci au fost luaţi pentru a-i plăti pe alţii sau, în anii cu contribuţii excedentare, că au fost deturnaţi către alte destinaţii „prioritare”. Dacă ar proceda aşa cu banii lor un administrator privat, l-ar acuza fără jenă de furt. Cu statul au însă încredere că, în viitor, când le va veni şi lor vremea să ia bani, vor fi obligaţi alţi semeni să participe la roată. Din păcate, cu cât falimentul schemei devine mai evi­dent, cu atât tinerii evită să contribuie la un sistem care le poate asigura pensii la fe