M-am trezit cu directorul inchisorii de la Valea Lupului la uşa catedrei. Aştepta răbdător, ca in vremea studenţiei, să iasă cineva pe care să-l intrebe dacă sunt inăuntru şi, eventual, in ce stare de spirit mă aflam. N-a fost nevoie, cel care i-a apărut in faţă fiind chiar eu. S-a ridicat, m-a salutat, dându-mi răgaz să-l recunosc. Nu-l uitasem, bineinţeles, dar prezenţa lui aici mă derută puţin. Era la Cluj de câteva zile, la un seminar organizat de Direcţia Penitenciarelor pentru ţările cu care ne invecinam. Venise să mă vadă, dar mai ales să mă informeze care era situaţia lui Pavel Apostol. Ca să aducă vorba despre ceea ce-l interesa, incepu cu scrisorile, mărturisindu-mi că, pentru el, sunt o lectură mai mult decât interesantă. Le citise? Crezu că uimirea mea e de circumstanţă, dar se strădui totuşi să-mi explice, cu menajamentele de rigoare (nu putea să se arate mirat de ignoranţa mea) că era de datoria lui s-o facă. Apoi, după o aşteptare răbdătoare, in care eu ii pusei tot felul de intrebări cu şi fără sens, oftă mai mult ca să-şi justifice indrăzneala de a trece la ceea ce făcea obiectul vizitei lui:

- Ne face greutăţi deţinutul Apostol… am fost nevoiţi să-i aplicăm, pentru un timp, regim de izolare severă.

Imi relată că, fără nimic care să dea de bănuit, Apostol il incitase pe un nenorocit, jumătate nebun - dar cine stă să-i separe, pentru că accese de demenţă au aproape toţi - să-l injunghie pe cel care-i luase protejatului nostru banii la barbut. Apostol juca barbut?! Ba bine că nu, tot ce primea de la o societate matematică din America punea la bătaie la jocul cu zaruri din pâine. Fostul meu student, acum director al inchisorii de maximă siguranţă de la Valea Lupului, se arătă ingrijorat de timpul pe care mi-l răpea. Imi dădu prilejul să-i spun, fără să par că vreau să-l expediez, că peste un sfert de ceas intru la curs, dar apoi imi veni