Rareori lectură mai trudnică decât această autobiografie intelectuală a lui Adrian Marino, cu sute şi sute de pagini format mare, literă mică, pline ochi (la propriu şi la figurat) de semnele unei existenţe bine individualizate. Am avut, la un moment dat, sentimentul că Viaţa unui om singur* nu se va mai termina niciodată; că, oricit aş avansa şi oricite secvenţe şi capitole aş lăsa in urmă, ele se vor continua prin altele, şi tot astfel, intr-un lanţ infinit.
Autorul-personaj revine, cu o perseverenţă neobişnuită şi o monotonie a-literară, la o problematică preocupantă, la teme, pentru el, centrale şi idei-forţă ce susţin (in diferitele contexte socio-istorice) un anumit discurs. Dar modul in care Adrian Marino pune in scena propriilor pagini şi rulează autobiografic aceste idei e complet nespectaculos, lipsit de relief, aproape tern. Iată de ce lectura a fost, in acelaşi timp, anevoioasă şi foarte necesară, dificultuoasă şi extrem de instructivă, dezamăgitoare in câteva planuri şi revelatoare in altele. O impresie complet diferită de cea pe care mi-o lăsaseră fragmentele apărute iniţial in presă, selectate şi montate astfel incât să scandalizeze promoţional. Pe baza acelor ieftine explozibile, eram pe punctul de a nu mai citi cartea care le conţinea. Aş fi făcut o mare greşeală, fiindcă, dincolo de orice personalizare şi de subiectivităţile inerente, autobiografia lui Adrian Marino este o carte - spun acum - ieşită din comun.
O să revin asupra ei cu o cronică analitică, de proporţiile şi aplicaţia unui studiu. Fiindcă merită. Deocamdată imi propun doar punctarea critică a problemelor importante (dacă nu majore) pe care le angajează şi a modului specific in care autorul, identificându-le, le asimilează in parcursul biografic, reparcurs memorialistic. O voi face, pe alocuri, in stilul sec, neliteraturizat, al lui Marino insuşi, fără neglijenţele
