" Pe de o parte, poezia e inutilă: ea nu poate şi nu va putea niciodată să schimbe lumea din punct de vedere material. Pe de altă parte, este o coordonată esenţială a existenţei umane; a apărut odată cu omenirea. Poezia e ceea ce face ca fiinţele umane să devină cu adevărat oameni. E o punte intre suflete ." (Bei Dao)

Marele Zid, răbdarea proverbială, urşii panda şi Revoluţia Culturală - iată cam ceea ce se se aminteşte, de regulă, atunci când vine vorba despre China. Dincolo, insă, de acestea aspecte se află mult mai mult, nu in ultimul rând o extraordinară poezie, cu o istorie veche, coborând până in secolele X-IX ale erei anterioare, dacă e să ne gândim doar la textele din Cartea Cântecelor. Dar şi cu o istorie recentă, cel puţin la fel de interesantă; şi poate chiar mai dramatică.

In acest context, poemele* lui Bei Dao (n. 1949) sunt de natură să ne ajute să inţelegem măcar o parte din structura liricii chineze şi a modului ei de funcţionare. Considerat adesea drept unul dintre reprezentanţii de seamă ai generaţiei sale, afirmată la sfârşitul anilor '70, in contextul deschiderii culturale determinate de ascensiunea la putere a lui Deng Xiaoping, privit ca un candidat extrem de serios pentru Premiul Nobel, beneficiind şi de numeroase volume publicate in Statele Unite ale Americii (unde trăieşte actualmente), intre care amintim: Somnambul deaugust (1990), Forme ale distanţei (1994), Peisaj deasupra lui zero (1996), Casa albastră (2000), Lamarginea cerului (2001), Bei Dao insistă insă, intotdeauna, in luările sale de poziţie, să nu fie receptat ca un scriitor disident, aflat in dezacord cu o anumită ideologie doar pentru a putea adera mai uşor la alta, ci doar ca poet. Iar dacă e mult sau e puţin, versurile lui pot vorbi chiar ele cititorului interesat. Mai cu seamă cele din volumul său bilingv, la a cărui traducere a contribuit autorul