Îmi dădusem seama de cel puţin un cincinal – am şi scris asta în ancheta Bucureştiului Cultural din 2006 – că Andrei Terian este cel mai promiţător critic apărut după începutul mileniului la noi. Articolele sale bine scrise, cu opinii ferm exprimate în urma unor argumentaţii impecabil articulate, îl scoteau cumva de la sine în prim-planul generaţiei sale, nu lipsite, de altfel, de nume promiţătoare. Dacă mai era nevoie de o verificare şi o confirmare, acestea mi-au fost prilejuite de recenta monografie dedicată operei critice a lui G. Călinescu. În opinia mea, această carte nu este doar debutul critic al anului trecut sau debutul întregului deceniu, ci una dintre cele mai bune cărţi de istorie şi critică literară de la Revoluţie încoace. Nu sînt critic şi istoric literar, dar cunosc bine opera lui Călinescu şi cam toată exegeza dedicată acesteia. Nu sînt însă nici „fan Călinescu“, ba, uneori, aş fi tentat să spun că dimpotrivă. Din acest motiv, dar şi din pricina masivităţii sale, cartea lui Andrei Terian nu m-a însoţit în vacanţa de iarnă de la Cracovia, deşi tocmai intrasem în posesia ei. Ba chiar, la întoarcere, am amînat cît am putut lectura – nu e uşor să te apuci de citit peste 750 de pagini, dintre care peste o sută de aparat critic, în format generos, despre un subiect care nu te atrage în mod deosebit, chiar dacă volumul aparţine unui autor pe care îl apreciezi. Dar nu sînt nici omul care să amîne la nesfîrşit, mai ales dacă socoteşte lectura cu pricina şi un fel de datorie de onoare – îi promisesem şi autorului, îmi promisesem şi mie că voi citi monumentala exegeză. În mod ciudat, pe cît de greu m-am dedicat lecturii, pe atît de febrilă a fost aceasta. Nu uşoară, pentru că nu este o carte uşoară, ci febrilă, participativă, adică simţindu-mă stăpînit de o anume nerăbdare şi o curiozitate pe măsură, care mă împingeau din spate să aflu mai repede unde,