În faţa unui tablou înfăţişând cu mult adevăr biologic o femeie goală, oricât de emancipat estetic ar fi bărbatul care contemplă tabloul şi oricât de autorizat s-ar referi el la virtuţile plastice ale imaginii, ceva tot mişcă în masculul din el.
În veacul al XIX-lea, Saloanele europene au fost mai pline ca niciodată cu "Nud"-uri, reprezentate ca atare şi nu în posturi mitologice şi decorative, ca în arta barocă. Puţini artişti însă s-au încumetat ca şi prin titlul gravat pe plăcuţa de aramă de pe ramă să mărturisească pasiunea lor naturală pentru feminitate. M-am amuzat întocmind un inventar al categoriilor de titluri frecvente la Saloanele oficiale de acum un secol din Paris, unde participarea mondială era dublată de o ipocrizie tot atât de mondială.
Un număr de artişti au renunţat la truvaiul imaginativ şi şi-au botezat goliciunile femeieşti simplu, cu numele de generic: "Nud". Uneori şi cu unele complemente care, deşi nu aduceau nici un spor de interes la privitor, aveau o funcţie prietenoasă: "Nud pe canapea", "Nud în iarbă", "Nud pe malul mării", "Nud în faţa oglinzii". Cei mai mulţi însă procedau cu ocolişuri. În tablou, tot omul vedea o doamnă mândrindu-se cu bunătăţile trupului ei, dar artistul zicea în titlu c-ar fi vorba de "Meditaţie". Ca şi cum femeile de asta se dezbracă sub privirile unui bărbat, ca să mediteze la idei înalte.
Când persoana nudă are în mâini o carte, tabloul se cheamă "Lectură". Nu e ceva care să şocheze, dar dacă un bărbat ar fi zugrăvit pe o pânză gol şi cu o carte deschisă în faţă, situaţia ar fi de tot hazul. În situaţii în care modelul are un corp armonios, dar nu e la prima tinereţe, titlurile capătă marcaje alegorice: "Odihnă", "Melancolie", "Visare", "Fructele verii", "Lumină de iulie"...
Dacă modelul face pasul de la adolescenţă la domnişorie, pictorii fac şi ei trimiteri, prin titluri,
