Deşi nimeni n-a spus-o încă, cu glas tare, este clar: tăierile dure de lefuri şi pensii sunt definitive, nu temporare! Să nu-şi închipuie cineva că dacă peste vreun an economia va începe, totuşi, să se mişte, se va reveni şi oamenii îşi vor primi salariile şi pensiile pe care le mai au azi. Guvernanţii noştri dau ceasul istoriei şi al civilizaţiei în urmă cu vreo zece ani. Nu cred că România post-comunistă a mai trecut printr-o situaţie atât de gravă din timpul guvernării ţărăniste, prin 1997, când inflaţia a explodat şi leul a fost pus practic la pământ.

Aşa ceva se întâmplă şi acum. De ce? Este foarte simplu: nivelurile de salarizare şi de pensionare la care s-a ajuns nu au avut nici o legătură cu economia reală. Ele au fost rezultatul unei suite de măsuri populiste luate succesiv de guvernele care s-au perindat la putere, incluzând de fiecare dată un consistent procent de mită electorală. Deşi era limpede că economia duduia doar în capul lui Tăriceanu, care confunda eşapamentul motocicletei sale cu funcţionarea motoarelor din industrie, s-a ajuns până la aberanta propunere de dublare a lefurilor unei categorii – e drept, dezavantajate – fără a se ţine cont de resurse şi de urmări. Cum poate fi catalogat parlamentul care a votat în unanimitate această lege (şi preşedintele care a validat-o), decât ca fiind format din persoane iresponsabile.

Rezultatul iată-l: în loc să aibă lefuri duble, dascălii le au cu un sfert mai mici! Şi, alături de ei, toţi bugetarii obligaţi să suporte colectiv aberaţia celor care au umflat aparatul de stat pe criterii clientelare, dincolo de limita suportabilităţii. Pentru că, dacă sectorul privat, care funcţionează după legile pieţei, a fost obligat să se reformeze din timp în acord cu realitatea economică, sectorul public şi-a permis să fie indiferent la mecanismele acestuia şi să defileze intact până la momentul imploziei. D