Aşteptăm, vreau să cred că mulţi dintre noi, Festivalul Shakespeare, mereu şi mereu. S-a creat în timp această relaţie între marii creatori şi un public dornic de nou, de căutări autentice regizorale, de performanţe actoriceşti, de punerea în pagină corectă a fenomenului teatral românesc în tabloul de astăzi al mişcării mari.

Ideea aceasta mi se pare valoarea reală pe care poate să o dea unui festival adevărat cuvîntul „internaţional". Aş zice, cu alte cuvinte, o cercetare a calităţii şi nicidecum o preocupare faţă de cantitate. Festivalul Shakespeare s-a născut firesc la Craiova. Cred şi astăzi că pilonul, axul este „Titus Andronicus", spectacolul fabulos al lui Silviu Purcărete, cu Ştefan Iordache protagonist, creatorul unui rol uriaş, inubliabil. Pentru mine, Emil Boroghină, directorul, creierul şi motorul acestui festival, rămîne unul dintre cei mai valoroşi şi autentici oameni de teatru. Nimic, absolut nimic nu a contat pentru acest personaj ciudat, aparent în urma timpului, decît teatrul şi marile lui valori. Conectat la tot ce este pe val, la tot ce a stîrnit vîlvă şi a impus o direcţie nouă, Emil Boroghină surprinde iarăşi şi iarăşi, călcînd orice comentariu tendenţios legat de „vîrste" în teatru. A fost şi a rămas un avangardist, un om cu o intuiţie puternică a lucrurilor cu miză. Una dintre aceste intuiţii se numeşte Silviu Purcărete. Emil Boroghină a jucat pe această carte. A cîştigat teatrul românesc. Din felul atipic al lui Boroghină de a face management, de a face contacte, de a vrea cu orice preţ, chiar şi cu cel al vieţii, ca spectacolele lui Purcărete să fie jucate peste tot în lume acolo unde contează, s-a născut povestea acestui creator uriaş, povestea Teatrului Naţional din Craiova, povestea teatrului românesc în lume, după 1990. Cu stîngăciile lui Boroghină, cu pisălogeala lui, cu stilul lui mai puţin modern şi suplu, teatrul ro