De cîteva săptămîni, atenţia forumiştilor de pe site-ul revistei noastre e acaparată de cazul de plagiat al profesoarei Laura Stanciu de la Universitatea din Alba Iulia. Universitate care, în treacăt fie spus, e plină de bani şi relaţii, putînd organiza manifestări ştiinţifice de nivel foarte înalt – în matematică, de exemplu – care cresc, desigur, chiar dacă artificial, vizibilitatea corpului ei profesoral. Oricum, se discută înfocat, nimeni nu pare să aibă dubii în privinţa realităţii faptei, deşi unii relativizează un pic – cîteva pagini într-un tom n-ar fi chiar un capăt de ţară, să vedem ce se poate salva etc. N-am nimic de adăugat, demonstraţia profesorului Ghitta mi se pare suficientă. Discuţia e deja sterilă, ce era de spus s-a spus. Ar fi rîndul Universităţii să acţioneze. Mă îndoiesc că o va face. Timpul le rezolvă pe toate. Răbdare – asta îi trebuie profesoarei Stanciu. Şi, desigur, o fire cît mai puţin simţitoare. Dar, nu vă supăraţi, de ce ne agităm atîta? Un pic de umor, doamnelor şi domnilor! Doar sîntem de mult obişnuiţi cu plagiatul implicit, care face legea în universităţile şi liceele româneşti. Luaţi la întîmplare orice departament de ştiinţe sau economie şi veţi găsi, cu probabilitate foarte mare, universitari tineri, sub patruzeci de ani, care au deja mai mult de zece cărţi publicate, unele chiar „monografii de cercetare“. Pot fi aceste opuri originale? Nu e evident că sînt simple compilaţii, în cel mai fericit caz cu ceva modificări de stil, cînd nu reproduc direct pasaje întregi din cărţi străine? Miră pe cineva? Pe baza unor asemenea „contribuţii ştiinţifice“ s-au construit şi se construiesc la noi cariere academice. Iar legea care impune scrierea de cărţi pentru promovarea la titlul de conferenţiar şi profesor nu face decît să încurajeze inflaţia de publicaţii. Pe de altă parte, ceea ce face posibile compilaţia şi plagiatul este star