Se bea! In România, cetăţeanul obişnuit nu are prea multe soluţii atunci când iese in oraş. Plimbările prin parc au aura resemnării, sindromului de prepensionare. La noi, parcul nu e un spaţiu, ci un loc de trecere.

Dacă nu vezi preadolescenţi gălăgioşi in grup şi dezorientaţi de pulsiunile erotice când sunt doi pe câte-o bancă, desigur cât mai ascunsă, atunci e sigur că vei observa mămici cu copii (mai nou, parcurile sunt pline de bone cu copiii mămicilor care probabil acasă işi fac somnul de infrumuseţare după câte-o ieşire la club cu "fetele") sau oameni ce au pasul intins şi privirea intoarsă către ei inşişi.

La teatru sau la cinema, omul iese programat: işi ia bilet din timp, se proiectează pentru eveniment, e un ceremonial in a te duce la un spectacol, in niciun caz, plictisit de viaţa de-acasă, nu ieşi pur şi simplu la teatru! Aşadar, programat sau nu, când iese in oraş, când pleacă de la slujbă şi aţa nu-l trage către casă, românul intră intr-o cârciumă. Indiferent cum ar arăta, indiferent ce specific are, indiferent că e la un subsol, intr-o casă veche, boierească sau la un parter de bloc, spaţiile astea au acelaşi specific: duhnesc a mahoarcă şi a băutură din prea mult revărsată, astfel incât şi de ai consuma doar un suc sau o apă plată, din ele ieşi tot mahmur.

Fundamental, cârciumile sunt locuri unde oneştii cetăţeni vin cu cele mai curate gânduri - să petreacă un ceas - şi pleacă dacă nu covârşitor beţi, oricum iritaţi, surescitaţi. Cei mai mulţi işi jură că e ultima dată când vor mai călca intr-un astfel de loc, uitându-se, ca milogul, in traista goală a unei după-amieze, seri şi uneori chiar nopţi. La ce bun am stat eu atâta vreme acolo, se intreabă omul. Băutura e proastă, discuţiile sunt aceleaşi, eu insumi nu am făcut decât să repet ceea ce fac ori de câte ori ajung acolo, am cheltuit o grămadă de bani, iar in locul u