Cel de al şaptelea Festival Internaţional Shakespeare începuse sub auspicii teribile. După ce am traversat norul de cenuşă ce împînzise Europa şi am ajuns (sau ajunsei) la Craiova cu sentimentul unei victorii asupra calamităţilor naturale şi cu încrederea sporită în atotputernicia artei, ne-am regăsit confruntaţi cu efectele unei crize mai ameninţătoare ca niciodată. Şi totuşi, încăpăţînarea unora, curiozitatea multora au reuşit un soi de miracol cum numai oltenii mai ştiu să fabrice. Într-un oraş prins de alte griji şi, totuşi, sensibil la acest pariu absolut nebun cu de mai multe ori Hamlet, de dimineaţă pînă seara, în colocvii, seminare, spectacole, proiecţii sau expoziţii, sălile au fost din ce în ce mai pline. Unele mize au fost modeste, altele stîngace, căci competiţia, ambiţioasă, trebuia să se petreacă la „înalt nivel“. Cum să calificăm altfel venirea, la un preţ exorbitant, a lui Robert Wilson, sosirea în fruntea camioanelor de decoruri venite de la Berlin a trupei de la Schaubühne cu Hamlet-ul lui Ostermeier sau a altor vedete ale constelaţiei shakespeariene ca Oskaras Korsunavas, Eimuntas Nekrosius, The Wooster Group (rămas la Bucureşti) sau a unui interpret de legendă al rolurilor shakespeariene ca Michael Pennington, în duel colegial cu Ion Caramitru? Să-i uităm pe cei care nu au putut să vină, căci nu e adevărat că absenţii sînt întotdeauna de vină, şi să constatăm uimiţi că acest Festival Internaţional a avut loc, în ciuda tuturor urzitoarelor vrăjmaşe, a dezordinii din jur şi a scepticismului ambiant. Căci a fost nevoie pentru asta de credinţa naivă, dar neîntinată o clipă, de strădania obsesivă, de dulcele fanatism al unui om ca Emil Boroghină, un personaj absolut uluitor ce a împlinit astăzi cea de-a şaptea ediţie a Festivalului. Ce se întîmplă cînd vreme de peste zece zile se amestecă spectacole în limbi din cele patru colţuri ale lumii, cînd