Prin urmare, la 1896, ca şi românii cu trei decenii mai devreme, brazilienii creau -după model francez declarat - Academia Braziliană de Litere. Numai că naivitatea acestor semi-europeni de peste Ocean pare, retrospectiv, înduioşătoare.
Patronii noului Forum Intelectal Suprem nu erau deloc la curent cu sensul mai degrabă ambiguu al epitetului academizant şi au luat foarte în serios ideea de nemurire literară.
Deviza de pe frontonul instituţiei, ca şi de pe documentele oficiale, Ad imortalitatem, rezuma sinceritatea dorinţei de a sluji preeminenţa literară indiscutabilă.
Spre deosebire de Academia Română, ceva mai în vîrstă şi orientată instinctiv spre tranzacţionare, cea Braziliană a încercat să menţină sus ştacheta. Primii ani ai secolului XX aliniau, la Rio, în galeria celor 40, numele de primă mărime literară; la Bucureşti însă lucrurile se petreceau deja în stil dîmboviţean: la Academia unde Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici ori Macedonski nu puseseră piciorul, figurau în schimb Jacques Negruzzi, Ollănescu-Ascanio, Duiliu Zamfirescu şi Delavrancea. Vocaţia, am spune genetică, a instituţiei noastre de a prefera mediocritatea s-a aflat solid instalată încă de la început, cel puţin în domeniul literaturii, iar deceniile următoare o vor fortifica în mod convingător. În ceea ce priveşte literatura, Academia Română a ştiut de la
început ce vrea!
Rămasă consecvent la numai 40 de membri, toţi legaţi de literatură şi de comentariul literar, Academia Braziliană de Litere dobîndeşte treptat aerul unei afaceri de familie. În elegantul Petit Trianon din centrul oraşului Rio de Janeiro, mobilierul Biedermeier şi Louis XV oferă şi astăzi un ansamblu muzeal; fotografiile şi portretele în rame Empire ale fondatorilor Academiei şi ale membrilor ei de pînă la 1950, plasate discret pe pereţi în locuri neaştepta
