Am citit zilele trecute, cu destulă întârziere faţă de momentul în care mi l-a oferit Ion Brad, volumul său masiv de amintiri si documente istorico-literare.
L-a intitulat Dincoace de munţi (Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008) şi cuprinde corespondenţă inedită, amintiri proprii sau ale altora, transcrieri de vechi articole, interviuri, poezii, fragmente de proză. Totul e grupat pe secţiuni dedicate unor personalităţi din epoca traversată, scriitori, oameni de artă, jurnalişti etc. E multă lume şi de tot felul convocată acolo, de la Tudor Arghezi, cu el deschizându-se volumul, până la Ion Cristoiu, care îl închide. Ion Brad nu e la prima iniţiativă de acest fel. În 2007 scosese la aceeaşi editură volumul Aicea printre ardeleni, de factură asemănătoare. Promite şi altele. Brad s-a aflat multă vreme, din anii 50 ai trecutului veac până de curând, pe diferite paliere ale ierarhiei culturale şi diplomaţiei, cunoscând mulţi oameni şi participând la multe evenimente. Şi-a creat relaţii în medii diverse, a primit scrisori, memorii, ca persoană oficială, dar şi de la confraţi, de la prieteni. Cărţi cum este aceasta de care vorbesc ar trebui să-i intereseze pe istoricii literari şi ai vieţii publice, ai instituţiilor culturale, ai mişcării teatrale etc.
Dar subiectul însemnării mele nu este propriu-zis cartea lui Ion Brad, ci faptul că, citind-o, am dat în ea de un text care m-a impresionat în chip special, m-a emoţionat pur şi simplu, mărturisesc. Despre ce este vorba?
Un capitol din carte i-l dedică Ion Brad lui Ion Horea, vechi confrate şi prieten, poate cel mai vechi dintre prietenii săi în viaţă. Sunt acolo mai multe scrisori de la „zgârcitul epistolier" Ion Horea, dintre care prima, „cu scrisul lui ca nişte cărări de furnici prin iarbă", datează din îndepărtatul an 1954. Sunt şi alte schimburi de mesaje între cei
