Cuvant inainte: Costin, sa nu cumva sa te schimbi vreodata!!!
Cand il vezi pentru prima oara pe Costin Craioveanu, te intrebi daca instinctul iti functioneaza bine, si in fata ta sta un artist. Nu de alta, dar Costin nu are aerul acela boem de “mata plouata cu galeata”, pe care il au unii pictori, desi, el asta este: pictor. Si inca unul extrem de talentat, ba mai mult decat atat, foarte original.
Lui Costin nu-i place sa vorbeasca despre el (mereu m-a mirat discretia lui, pentru ca e nascut in gemeni si stiu ca gemenii.. nu sunt cea mai modesta specie) prefera sa lase munca lui sa faca asta. O sa vorbesc eu insa, si o sa o fac cu mult drag chiar, pentru ca domnul care face “obiectul” acestui text mi-a placut din prima secunda, nu din a doua, si nici din a doua zi, sau a doua saptamana (sic).
Are acel “ceva”, fara doar si poate. De fiecare data cand mergeam sa-i vizitam pe Costin si pe Mihaela, sotia lui, (ei sunt prieteni buni cu fostul meu sot) ma uitam la el si incercam sa descifrez daca e ceva dincolo de privire, sau e un gol imens, nimicul acela care pandeste dupa privirile multor oameni daruiti (stiu cativa care, in afara de un talent anume pe care il poseda, detin numai pauze sau spatii goale). In afara faptului ca ma intrebam ce e in mintea lui (pentru ca ma fascina ca ins, ca talent) imi puneam intrebarea cum arata cand picteaza, ce il inspira, si ma minunam de ideile traznite, uschite-inedite, sau foarte originale pe care ni le infatisa cu mandrie. Ba chiar incercam sa ghicesc daca isi pierde usor rabdarea, sau se enerveaza mult prea repede cand ceva nu-i iese (gemeni type). Apoi, ma intrebam de ce nu iese mai mult in public sa vorbeasca despre el si picturile sale, tin minte ca intr-un rand l-am si intrebat, iar el mi-a raspuns zambind: ”pai nu inteleg astia, ma! Cui vrei sa vorbesc? Mai bine vand!”
Cel mai mul
