Sîntem săraci şi, pe deasupra, fuduli şi nechibzuiţi în administrarea puţinului de care dispunem. Atunci cînd am avut şansa de a prinde ceva cheag, am irosit-o, risipind banii cu o inconştienţă voioasă. Am clamat o altă filozofie a cheltuirii banului public, ne-am angajat în faţa partenerilor şi a creditorilor externi să luptăm cu corupţia. Am construit, ideatic doar, un stat suplu, sprinten şi eficient, care să speculeze, abil, oportunităţile, să investească inteligent şi să aducă acasă banii europeni ce ni se cuvin. De toate promisiunile şi angajamentele s-a ales praful. Este un adevăr crud, demonstrabil cu cifre, singurele care contează. Restul sînt minciuni sau, în cel mai bun caz, adevăruri aproximative şi omisiuni vinovate, din care se construieşte eşecul pe termen lung. Pofta bulimică a clientelei Premierul-fantomă Boc a instalat borna care să marcheze începutul agoniei administrative şi bugetare la jumătatea anului 2007. Adică exact după ce predecesorul lui, liberalul Călin Popescu-Tăriceanu, i-a evacuat din Guvern pe foştii aliaţi democraţi. Şeful misiunii FMI, Jeffrey Franks, a restabilit, involuntar, adevărul istoric. Aparatul funcţionăresc începuse să ia proporţii alarmante încă din 2006, pe cînd partidul domnului Boc se afla la guvernare. „Grasul“ purtat în state de firava economie privată şi pe care preşedintele îl supune, acum, la o cură draconică este, pînă la urmă, progenitura diformă a tuturor guvernelor, preocupate să satisfacă pofta bulimică a clientelei. Am mai înţeles, apoi, din explicaţiile prezidenţiale, că toamna electorală 2008 a reprezentat un maxim al risipei de fonduri publice, în principal pe pomeni electorale, risipă imputabilă, fireşte, tot liberalilor. Prin comparaţie, campania prezidenţială din 2009, organizată de PD-L – rămas, ca din întîmplare, unic vistiernic – a fost un reper de decenţă şi austeritate cvasimonahală. Politi