Cătălin Popescu. Îmi scrii e-mailul pe un background de pergament învechit şi ilustrat cu o hartă piraterească. Mi-a plăcut! Zici sincer: am 39 de ani şi locuiesc în Bucureşti. Am început să scriu târziu şi în ultimii ani am postat doar pe sit-urile de poezie ale internetului. Aş avea nevoie de verdictul unui scriitor profesionist, (...) ce anume ar trebui să schimb pentru ca textele mele să nu arate ca o poezie „depăşită" sau învechită. Primul dintre poeme este dedicat unui regretat poet, tot un Popescu. Se numeşte „Ultimul tramvai al lui Cristi Popescu". Un pasaj m-a emoţionat îndeosebi: Poate că de aceea ai început să-i faci/Cu ochiul, ştrengăreşte, din poeme/ Morţii tale/ Născută din florile ofilite/ Aruncate de florărese, la miezul nopţii/ În tomberoane. Stimate C. Popescu, omonimul dumitale nu s-a gîndit nicio clipă dacă poezia lui e învechită sau nu. Relaţia lui tensionată cu viaţa şi moartea nu-i lăsa timp pentru asemenea dileme. Poezia pe care o scrii nu este învechită. Este mai bună sau mai rea, după cît eşti de inspirat şi dispus să-i sacrifici, ferindu-te de superficialitate. Multe versuri sînt efectiv reuşite, altele sînt rezultatul unei mimări, sînt ostentaţii. Rămîi la primele şi nu căuta anume poezia. Orice am face, poezia şi moartea au grijă ele să ne găsească.

Matei Hutopilă. Eşti născut în '87, originar din teritoriul fostei Republici Huţule, absolvent de istorie la Iaşi, publicat în destule reviste. Zici clar: „Vreau în revistă, nu la Poşta redacţiei!" Te cred, dar n-am ce-ţi face! Îmi şi place cum scrii, versuri cu nerv, unele clădite pe protest social ca nişte texte de hip-hop. Totuşi, avem şi noi nişte reguli şi eu nu sînt la statul major, ci la partea sedentară. Pot doar să te recomand mai sus şi să-ţi citez un text: mă apucă cîte o tristeţe din asta jalnică/ şi-mi vine să am plete să alerg contra vîntului să cad/ să fiu că