La aniversarea celor douăzeci de ani de la înfiinţare (binecuvântate fie clipa şi fapta), Imperiul Humanitas expune publicului interesat diamantul Coroanei: e strălucitor, unic, inimitabil. Lumina lui inhibă, spiritul critic se simte dezarmat, sporind - ca să zic aşa - a lumii taină.

Andrei Pleşu, în cuvântul înainte al acestei ultime cărţi, se arată interesat de destinul intelectual al tinerilor săi cititori. Ar dori, adică, să-i stimuleze, să-i însoţească amical pe un posibil traseu spiritual, oferindu-se nu ca model, ci ca studiu de caz. Am toată înţelegerea pentru o asemenea nobilă iniţiativă (inconturnabil reflex păltinişan), dar cred că tinerilor şi mai puţin tinerilor săi cititori le va fi peste puteri să-l urmeze.

Ca şi oralitatea, scrisul lui Pleşu e făcut doar ca să stârnească admiraţia şi să înmulţească şirul epitetelor flatante, cum fac chiar eu acum. El nu e în măsură să sugereze un traseu spiritual celor „nesiguri de ei, tatonanţi". Autorului nu i se întrezăresc neputinţele, devenirea, progresul şi nu reiese că ar fi traversat un traseu de instrucţie şi formare. Un episod de Bildung e greu de găsit. El pare a se fi născut matur şi definit. Noica însuşi remarca prematura lui siguranţă de sine, recomandându-i reluarea experienţei haosului.

Or, ca să înveţi ceva de la cineva, el trebuie să se livreze, să-şi întredeschidă armura, să lase la vedere o fisură, o slăbiciune, o cale de acces semiotic, o bubă, buba ca amorsă a unei semioze. Spiritul aluneca infecund pe suprafaţa lucitoare a statuii, perfecţiunea demobilizează. Literatura de acest tip poate performa prin procesele de cunoaştere şi de recunoaştere pe care le declanşează în cititor: ne e mai uşor să cunoaştem dacă recunoaştem. Andrei Pleşu nu e dispus, nu e capabil sau nu are tăria, precum remarcabilul său prieten Liiceanu, a ne înlesni apropierea arătându