Ca mulţi din generaţia mea, n-am prea avut acces la poezia lui Ion Horea. O poezie, de altfel, clasică, tradiţională, melodică, uşor calofilă, inaderentă, preţ de cinci decenii, la schimbările criteriilor de gen. Atenţia mi-a atras-o, anul trecut, prefaţa lui Al. Cistelecan la masiva antologie de autor intitulată, după un volum din 1979, Bătaia cu aur.

Mi se părea, atunci, un studiu fără cusur, pe cât de pătrunzător, pe atât de convingător. Între timp, mai trăgând cu ochiul în stânga şi-n dreapta, am avut numeroase ocazii să-mi pun la încercare buna impresie iniţială. Degeaba. Dintre toţi comentatorii care au scris despre cărţile lui Ion Horea, ultimul cuvânt tot Cistelecan îl are. În primul rând, pentru că evită înţelept investigaţia de tip istoric. Acestei opţiuni comode (cu atât mai comode cu cât avem de-a face cu un poet care a debutat în 1956) i se preferă, ca metodă, o minuţioasă contex-tualizare a afectelor.

Geografia spirituală pe care o construieşte în felul acesta criticul e sensibil mai complexă decât lasă să se înţeleagă o formulă inspirată ca aceea de ardelean definitiv, sub semnul căreia stă prefaţa. Căci, chiar aşa fiind, Ion Horea e totodată un emoţional, un nostalgic, un nativ al limbajului local („argou de Ardeal", îi spune Cistelecan), dar şi un cultivat continuator de peste munţi al lui Ion Pillat. Ultimul paragraf al prefeţei e în întregime memorabil: „Ion Horea e unul din cele mai clare cazuri de metempsihoză poetică. În el şi-a găsit sălaş sufletul lui Ion Pillat, retrăind astfel un nou ciclu al «reveriilor campestre» [...] Identitatea de structură se relevă nu numai în reluarea genuină a repertoriului tematic şi a repertoriului gestual al devoţiunii, ci mai cu seamă în ritualul imaginativ, care nu e altceva decât un ritual anamnetic. Memoria ţine funcţiile imaginaţiei şi ea e cea care decide asupra toposurilor im