Nu e vorba de una dintre acele afaceri de familie, la care vă veţi fi gândind când citiţi însemnările mele, neatinsă nici de criză, nici de măsurile de austeritate. Din contră, afacerea la care mă refer are toate, vai, şansele să fie afectată şi de una, şi de altele.

Există undeva în România trei fraţi. S-au născut toţi trei într-un mic sat, aparţinător de o comună nu prea mare, nici ea, aflată la cinci kilometri, în apropiere de un orăşel situat, el, la cincisprezece kilometri. Îndrăgostiţi de carte, fraţii n-au fost împiedicaţi de lipsa şcolii în sătucul lor natal de a deveni unul învăţător, altul preot, iar al treilea medic. Învăţătorul locuieşte şi astăzi în sat şi predă la şcoala din comună. Preotul stă în comună, unde e paroh încă de pe vremea în care a terminat teologia. Tot în comună locuieşte medicul, care e directorul dispensarului înfiinţat chiar de el cu două decenii în urmă.

Povestea celor trei fraţi abia începe. În copilărie, toţi trei au făcut în acelaşi fel drumul până la şcoală: pe jos. Iarna, ca şi vara. Pe soare, ca şi pe ploaie sau zăpadă. Au învăţat ceva din această împrejurare, şi anume rostul unui mijloc de transport mai lesnicios. Aşa că, de îndată ce au putut, şi-au cumpărat maşină. Nu însă doar pentru uz personal. Învăţătorul îi ia zilnic în maşina lui pe cei cinci copii din sat care merg la şcoala din comună. A terminat la fără frecvenţă facultatea de istorie, a devenit profesor şi director al şcolii şi, totodată, taximetrist voluntar. Preotul aleargă toată ziua cu maşina lui prin satele din jur, pe la bătrâni care vor să se împărtăşească ori pe la bolnavi care au nevoie de asistenţă sufletească. Medicul stă toată ziua la dispensar sau pe salvare. Vorba vine salvare: e Dacia lui din prima generaţie, cu care îşi duce pacienţii la oraş, când n-are cum să-i trateze la dispensarul din comună.

Povestea celor trei fraţi e ad