În general, omului i-e foame. Şi are pretenţia, la o adică, să şi mănânce. În vreme de criză însă, potolu' e mai greu de procurat şi chiar dacă nu ne-ntoarcem neapărat la traiul în peşteri şi la vânatul prin păduri, metodele rămân totuşi dintre cele mai năstruşnice. Sau cel puţin igenionase, cum a fost, de pildă, iarna asta când o groază de spălători de parbrize s-au reciclat şi recalificat îndată transformându-se în specialişti ai deszăpezitului de troturare. Spun specialişti, pentru că bucata de trotuar din faţa unei scări de bloc se făcea, ca să zic aşa, pentru între 50 şi 100 lei tronsonu'. Ceea ce, calculat la ore muncite într-o lună de un salariat de bază la o multinaţională, ar putea atinge un venit de-a dreptul de invidiat, la care un lucrător obişnuit nici nu cutează să viseze.
De-aia zic, ce nu face omul ca să mănâce şi gura lui o bucată de pâine albă cu miez moale?!
Şi nu e urmă de-ndoială că, în ziua de azi, ne e foame din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai des. De pildă, un amic a decis să sune disperat la ziarele pe unde plasase anunţ că-şi caută şofer pentru firma lui şi să-i roage frumos de tot să-i taie definitiv înştiinţarea, şi asta pentru că în primele ore ale dimineţii, de la ieşirea pe piaţă a ziarelor cu pricina, i se blocase telefonu' de-atâtea apeluri câte primea pentru angajări.
Mă gândesc deci din ce în ce mai serios la persoanele singure, nefericite, triste, deznădăjduite, dezamăgite şi neconsolate. Pe strada lor e posibil să răsară soarele, şi asta chiar curând. Pentru că, în contrapartidă, există şi o serie de alte persoane cărora le merge mintea foarte iute şi care au dotările necesare pentru a realiza orice li se cere, la standardele cele mai înalte. De genul specialiştilor în parbrize şi deszăpeziri.
Ce ar trebui ele să facă pentru asta? Cum ar veni, de la ce premise s-ar cere pornită darav
