«Nu mai merge,mă-nţelegi, constituţia, care aceea ce vezi că se petrece, nu poţi pentru ca...» (Caragiale, «Situaţiunea»)

Discutam deunăzi cu un prieten - ce altceva? - despre criză. C-o fi, c-o păţi... Cauze, efecte, istorie, antropologie, psihologie, tradiţie. Ne scăldam în erudiţie, ne bălăceam în informaţii. Totul se arăta potrivnic. Politicul - un catâr poleit cu aur. Agricultura, etern caragialescă (Rapiţa, moft!). Iniţiativa privată - n-ai cu cine, domnule! Societatea civilă, conştiinţa civică - un mort frumos, cu ochii vii, ce scânteie-n afară (în afara României, desigur). Tradiţia? A lenei şi a bocetului. Pe scurt, criza nu era decât vârful unui aisberg fatal. Era clar - nu avem cum ieşi din această substanţă cafenie şi urât mirositoare care ne înghite din toate părţile. Cel puţin, la o bere, la o masă, la o crâşmă, în mijlocul Bucureştilor, aşa se înfăţişa situaţiunea. Tot aşa i se înfăţişase, la 1901, şi anonimului cetăţean Nae din schiţa „Situaţiunea".

Încetul cu încetul, discuţia s-a mutat de la eternul vinovat, statul, guvernul şi puzderia lor de instituţii corupte, la cetăţean, la popor. Căci noi vorbeam în numele naţiunii umilite, batjocorite şi muncitoare, nu-i aşa? Şi tot discutând, amicul meu ajunge la concluzia că nici măria sa, cetăţeanul, nu-i mai breaz. Că furtul e regula, şi nu excepţia. Mita e atât de generalizată, încât a devenit o a doua natură. Palmarea veniturilor e deja o regulă a civilizaţiei româneşti. Încă se fură apă, curent, benzină, şi asta la scară naţională. Se poate tranzacţiona orice, dacă nimereşti omul sau relaţia potrivită. Cum să colectezi taxele şi impozitele dacă sportul naţional e fentarea instituţiilor? E drept, nimeni nu ştie ce face statul cu banii.

Cu un rictus amar, amicul meu a încheiat în trombă: poliţia ia şpagă, inspectorii iau şpagă, funcţionarii iau, doctorii iau, corpul justiţiei e mai