Programul de combatere a crizei economice, anuntat pe 6 mai a.c. de presedintele Traian Basescu, este - se pare - singura solutie viabila pentru stoparea inertiei romanesti "clasice".
Pana acum, in tratativele cu FMI, creditor al multor guverne surprinse de criza, administratia noastra a tergiversat. A existat, probabil, si o speranta secreta ca lucrurile se vor rezolva de la sine si depresiunea din economie va fi traversata intr-un fel sau altul. Cum tarile occidentale dezvoltate sunt pe calea redresarii, s-a crezut ca si Romania, care resimte cu intarziere undele de soc din economia mondiala, isi va reveni treptat. Singura grija majora a guvernantilor a fost una politica: acoperirea salariilor din sistemul de stat si a pensiilor. Banii, imprumutati de FMI, au fost dirijati in aceasta directie fara sa existe o preocupare serioasa pentru "umplerea" normala a bugetului, defazata de criza. Cand s-a constatat ca fondurile de la FMI au servit doar ca paliativ, a fost - aproape - prea tarziu. Conducerea FMI, interesata nu doar de recuperarea imprumuturilor acordate, ci si de potentarea unei redresari economice viabile, a inceput sa conditioneze acordarea urmatoarelor transe ale imprumutului de deciderea - si aplicarea - unor masuri ferme de asanare a risipei, de economisire sanatoasa. In evolutia economica a tarii a fost atins "punctul critic".
In fata guvernantilor nu au existat, practic, decat doua solutii: fie cresterea fiscalitatii (prin majorarea cotei unice de impozitare si marirea TVA-ului), fie scaderea salariilor, a pensiilor, a ajutoarelor si subventiilor. Ambele masuri au un caracter de solutii de avarie, cu consecinte dureroase pentru calitatea vietii romanilor. Prima declansa insa un efect de cascada, angrenand cresterea masiva a preturilor, reducerea dura a consumului si blocarea investitiilor. Cu alte cuvinte, adoptarea unei majorari a fisc
