Povesti de dragoste
Va scriu aceasta scrisoare dupa ce am citit de-a lungul timpului mai multe povesti de viata, pe care le-ati publicat la rubrica "Asul de inima". Am apreciat intotdeauna sinceritatea cu care oamenii au indraznit sa se confeseze in fata unui public atat de numeros, format din cititorii revistei dumneavoastra. Am inteles astfel ca au incredere in calitatea lor de buni ascultatori si sfatuitori, pe de-o parte, iar pe de alta, cred ca au inteles si ei, asa cum am priceput si eu acum, destul de tarziu, cat este de important sa ai curajul si sa-ti asumi faptele pe care le-ai facut la un moment dat, sa le spui, ca sa te poti elibera de balastul care se aduna cu anii. E mare lucru sa recunosti propria vina sau implicare intr-o intamplare sau alta, care poate a schimbat viata ta sau a celor de langa tine.
Fratele cel mare
Sunt un om in varsta. Nepotii mei sunt de mult casatoriti si am si doi stranepoti. Am o familie mare, si acum, cand am ajuns la varsta bilantului, pot spune ca sunt multumit de ceea ce am realizat pana acum. Ma simt bine cand ii vad adunati pe toti in jurul meu, mai ales la zile de sarbatoare, cand e casa plina. Nevasta mea e ca o closca si-i aduna pe toti acasa la noi, ori de cate ori se iveste vreun motiv. Si, cateodata, mai inventeaza motive, numai de dragul de a-i vedea pe copii. Acum, trebuie sa va spun ca eu m-am nascut intr-o familie cu multi copii. Am fost opt frati, doua surori si sase baieti, eu fiind fratele mai mare. Cand tata a murit in razboi, dintr-o data parca ni s-au taiat aripile la toti. Tin minte si acum ziua in care mama a primit scrisoarea cu chenar negru, in care era anuntata de moartea tatii. Ne-a adunat pe toti la masa din bucatarie si ne-a citit-o, apoi s-a uitat la noi si ne-a spus ca nu mai avem alta nadejde decat in noi. Eu aveam unsprezece ani, am inteles sau am banuit cat est
