Aurel Simionescu a afişat mai dintotdeauna un stil diplomatic, împăciuitor sau de-a dreptul de non-combat. Cel puţin de când ocupă funcţii publice, nu l-am văzut răstindu-se, enervându-se, agitându-se, ţigănindu-se cu cineva sau măcar făcând nişte declaraţii mai dure la adresa cuiva sau a ceva.

Nu l-am văzut niciodată "înfipt" în vreo problemă sau dând cu cineva de pământ, care chiar ar fi meritat dat, de fapt, cu capul de pereţi. Nici măcar în campanii electorale. Calm, de-a dreptul domol, Aurel Simionescu a avut tot timpul o atitudine "curată" ca politician şi ca om. Nici nu mi-l imaginez înjurând, nici măcar în gând. Ceea ce, la un om, este de-a dreptul de admirat.

În politică, însă, atitudinea aceasta liniştită nu cred că este neapărat o calitate, cel puţin nu în România. Da, genul acesta de politician este unul pe cale de dispariţie. Şi asta pentru că majoritatea electoratului român vrea altceva. Unul care admiră nu neapărat stilul grobian a la Băsescu ori Stancu - deşi realitatea spune că exact acest mod de comportament aduce succesul în politică - ci unul care să fie mai presus de stilul non-combat, diplomatic, gen Geoană ori Meleşcanu. Ca politician şi ca edil al unui mare oraş trebuie să fii ceva mai ferm. Măcar să laşi impresia că te implici ceva mai mult, că te enervează o situaţie întâmplată chiar în instituţia pe care o conduci, că uneori nu eşti de acord cu ce se întâmplă şi să arăţi că eşti decis să faci un pic de ordine printre oamenii tăi, de a căror activitate eşti nemulţumit atât ca primar şi şef direct, cât şi ca cetăţean al urbei. Nu pentru presă, ci pentru alegători şi mai ales pentru tine însuţi. Altfel, rişti să laşi impresia fie că nu te interesează prea mult, fie că, de fapt, eşti de acord cu neregula în cauză, ceea ce te face, indirect, complice.

Dacă nici acum, când lucrurile în cazul Concordia au devenit destul