Traian Băsescu pare să nu înţeleagă, în cel mai dificil moment al preşedinţiei sale, că milioane de români sunt, teoretic, gata în orice clipă să-i conteste autoritatea. Sursa: EVZ
Pe 6 decembrie 2009, 5.277.068 de cetăţeni români i-au acordat lui Traian Băsescu tichetul câștigător pentru cel de-al doilea sejur prezidenţial consecutiv la Palatul Cotroceni. Alte 5.206.747 de cetăţeni români au preferat să meargă pe mâna altui candidat, Mircea Geoană, şi au visat, vreo şase ore, că ştampila pe care au aplicat-o n-a fost un gest inutil.
Orele acelea, care s-au scurs între rezultatele exit-poll-urilor şi primele estimări oficiale ale scrutinului sunt, poate, cele mai importante bucăţi de timp prelinse pe destinul alambicat al României ultimului deceniu. Orele acelea au marcat, în cifre înspăimântător de exacte, prăpastia căscată între viitorul celor cinci milioane care l-au votat pe Băsescu şi viitorul celorlalte cinci care au ales Geoană.
O campanie electorală absolut oribilă, în care ziarele și televiziunile n-au rezistat să joace, pe rând, rolurile de actor, arbitru şi suporter, s-a încheiat în acele ore înghesuite între două lumi cu o victorie colosală şi o înfrângere teribilă. Nu există alt mod de a o spune: pur şi simplu, în noaptea dintre 6 şi 7 decembrie 2009, jumătate de România a câştigat şi jumătate a pierdut.
Veţi spune că nu e nimic ieşit din comun în asta, că toate sistemele democratice de pe glob divizează societăţile şi expun, frust, clivajele. Vă voi răspunde că, atunci când alegi între bine şi rău (ambele interșanjabile), teoriile subţiri nu mai ţin loc de explicaţii. Pentru că, oricât am întoarce moneda, opţiunea Băsescu va rămâne, etern, capul, iar varianta Geoană, pajura.
Două categorii ireconciliabile, două lumi atât de diferite încât nu le poţi apropia niciodată, două Românii forţate să împartă aceeaşi inimă, ca două surori
