Sintagma din titlu a intrat în circuitul limbii române cu semnificaţia perimat, vetust, arhaic, anacronic, ieşit din actualitate, epitete atribuite deopotrivă unor „oameni, fapte, întâmplări“, ehe... „din negura timpului“.
În această ediţie a „Contrapunctului“ vă supun atenţiei, boieri dumneavoastră, o po-veste (reală) ajunsă basm. O poveste de pe vremea lui Pazvante Chioru’. Mai exact, chiar povestea lui Pazvanoglu, paşă de Vidin. Mulţi ştiu povestea paşei, mulţi nu. Pentru toţi, (re)amintirea ei sper să fie prilej de plăcută lectură.
Despre Osman, un copil născut în 1758 într-un sătuc din Bosnia, s-ar putea spune azi că era o ediţie în mic a ONU - aripa Balcani. Prin venele lui curgea amestecat sânge de albanez, sârb, bosniac, bulgar. Cert este că bunicul său făcea parte din gărzile de achingii bosniaci ai Sofiei. De aici i se trage lui Osman numele de Pasban Oglu, fiul gardianului Pasban, ajuns în româneşte Pazvanoglu. Cariera militară a tânărului Osman începe la curtea domnească de la Bucureşti, unde ajunge şeful gărzilor domnitorului Mavrogheni. Aici se dedulceşte la rahat, „cahfele“, cadâne „băştinoase“, sugiuc, ciubuc, mezelic, peşcheş, politicale. Firesc şi... balcanic vine şi pofta de putere, care îl aruncă în mijlocul unui complot împotriva domnitorului. Complotul eşuează şi Osman este condamnat la moarte. Scapă de decapitare datorită prietenului grec de origine aromână, poetul Rigas Ferais, care îl „unge“ pe domnitor cu vorbe ticluite, mai dulci ca rahatul, şi cu un substanţial bacşiş. Odată eliberat, Osman nu se potoleşte. Împreună cu o ceată de albanezi pradă Balcanii în lung şi-n lat, adună peşcheş gras pentru sultan, pentru a-şi cumpăra titlul de paşă. Trecem rapid peste alte etape din viaţa lui Osman: ajunge agă prin bunăvoinţa sultanului Selim al III-lea, apoi se ridică împotriva binefăcătorului, sultanul îl prigoneşte, apoi, în 1799, îl i
