O dimineata obisnuita.
La un moment dat, pe deasupra capului, in zbor sagetat, trec doua randunele; fac ocolul curtii mele iarasi si iarasi, indreptandu-se, de zeci de ori, spre peretele din spate al casei vecinului. Agitatia si ciripitul disperat imi capteaza atentia. Intr-o clipita descopar fapta oribila: dincolo de gardul ce ne desparte gospodariile, vad tocmai coborand o prajina, de-a lungul zidului, iar cuibul, proaspat construit mai mult de jumatate, pravalit la pamant. Il observasem in urma cu cateva zile si ma bucuram zilnic de fiecare centimetru adaugat casutei la care trudea cu dragoste familia de randunele.
Am simtit in acel moment mila, disperare, revolta, neputinta. Ajunsesem prea tarziu ca sa pot impiedica un gest inconstient, judecand dupa satisfactia si dupa lucirea rautacioasa a privirii aceluia care intr-o secunda distrusese cuibul, zadarnicind astfel truda migaloasa a celor doua pasarele. In van au fost observatiile mele. Imi facusem iluzia ca, poate, ii voi trezi in suflet sentimentul parerii de rau si ca-l voi indupleca sa nu mai procedeze la fel, daca cumva ar fi revenit randunelele pentru reconstructia cuibului.
Cu ochii umeziti de emotie, am privit disparitia celor doua randunele, dincolo de livada noastra de meri. In acele momente, am revazut, sosind pe aripi de amintire, alte randunele, din alte timpuri, dar fericite, protejate si indragite de oameni cu suflete mari - bunicii mei. Erau doua cupluri de pasari ce soseau in fiecare primavara, la cele doua cuiburi cladite sub acoperisul de sindrila, in vechea noastra povarna, care ne servea si drept bucatarie de vara, astfel ca de jos, de la masa scunda, cu trei picioare, la care mancam, priveam fascinata la cele patru-cinci pliscuri galbene, lacom deschise, cand parintii soseau cu gaze ori viermisori sa-si hraneasca odraslele. Cele patru randunele devenisera o parte a viet
