Ca metaficțiune, Dicționarul khazar se dovedește a fi o carte borgesiană de nisip, moștenind și reciclând (reinvestind) trucurile scriitorului argentinian; ideea de roman este minată prin implozie, iar condiția cititorului este bulversată în sens extrem prin experimentul la care este supus acesta (el trebuie să fie un experimentalist și, în același timp, un erudit cu tendință!). În privința cititorului, autorul este chiar mai vădit implicat în a-l mina, întrucât Dicționarul khazar începe nu în zadar cu următoarea dedicație și precizare:

“Aici zace cititorul

Care nu va deschide niciodată

Această carte. Aici e mort pe vecie.”

Desigur, cititorul este mort în chip simbolic, datorită regimului alter propus de romanul lui Pavić, întrucât romanul de față și lectura sa pot fi adaptate în funcție de fiecare cititor, oricine având posibilitatea de a consulta și construi un dicționar khazar unic, datorită cheii de lectură asumat subiective. Nici măcar nu este nevoie ca Dicționarul khazar să fie citit în totalitate – ce provocare mai mare decât atât? Apoi, cartea poate fi parcursă de la stânga la dreapta și invers sau chiar în diagonală. Firește, autorul se joacă viclean cu stimabilul cititor, răsucindu-l pe toate părțile și năucindu-l. La un moment dat este intuită (și intuibilă) în roman chiar o lege internă a creatorului multiplu: “Ce-ar fi dacă s-ar ticlui un lexicon al cuvintelor din care e făcută o carte, pentru ca mai apoi cititorul să și-o încropească singur?” Sugestia este aceea că fiecare cititor își poate încropi, de fapt, dicționarul său personal, în funcție de coordonatele minime indicate de autor. În Observațiile finale ale Dicționarului khazar, Milorad Pavić este și mai radical în năucirea și pervertirea cititorului: “O carte folosită la citit poate fi lecuită sau ucisă. Cum la fel de bine poate fi schimbată, îngrășată ori violată. Sau i s