Şi anul acesta, de 1 Mai, am fugit de la mare. De carnavaluri, defilări, concerte, aglomeraţie şi obişnuita mizerie de după. Ne-am luat grătarul la subsuoară, chit că în alţi ani făceam haz de grataragii (de cei care se înghesuie la grătar lângă maşină, lângă grătar, lângă maşină...) , şi ne-am vârât după nişte dealuri adânc în inima Dobrogei.
Departe de asfalt, departe de lumea dezlănţuită. Am ieşit din Basarabi cu chiu, cu vai. Din Rezervaţia Fântâniţa la ora 12:00 maşinile ies în coloană. Nu mai e loc. Prin toate pădurile şi pâlcurile întâlnite pe marginea drumului, grătarele fumegă unul lângă altul. Ca de 1 Mai. (Deh, vii la pădure şi te întâlneşti cu toţi vecinii, cu tot oraşul, ba şi cu satele învecinate). Într-o margine de codru des, dar pitic, câţiva turişti străini, cu bagajele la picior, privesc cu deznădejede maşinile care nu contenesc să se scurgă pe lângă ei spre pădure. Or fi sperat la ceva mai sălbatic?
VALEA URLUIEI
Lăsăm cetatea de la Adamclisi pe dreapta şi imediat intrăm pe un drum pietruit în Urluia. Satul, chinuit de praf, ne întâmpină de pe la porţi cu priviri lungi şi curioase. Singura geană de umbră răcoroasă e aruncată pe jos de roata unei fântâni din crucea drumului. Case dobrogene, case dărâmate, case noi şi zidurile cărămizii ale unei biserici neterminate de zeci de ani ne urmăresc până la ieşire. Ieşirea spre nicăieri. Reuşim să trecem şi de mormanul de gunoi iţit în marginea satului chiar pe drumul de căruţă ce duce spre valea Urluiei şi apoi îi ţine firul. Dintr-un lan verde ţâşneşte speriat un fazan. Ocolim dealuri moţate de pâlcuri de copaci mai mult laţi decât înalţi, cu crengi şi trunchiuri contorsionate de neobositele vânturi dobrogene. Pare că odată, demult, pe-aici a trecut un alt braţ al Dunării. După o colină, ne umplu ochii dealuri împădurite ce-şi arată indecent coastele stâncoase şi caver
