Până acum câteva luni am crezut că e nevoie de bani grei ca să deschizi un ziar. Că, pe lângă bani, îţi trebuie oameni, tiparniţă şi sistem de difuzare. Însă am descoperit că oricine ştie să pună câteva rânduri pe hârtie şi are acasă calculator şi imprimantă scoate un ziar.

Impropriu spus ziar, atâta timp cât în cele câteva pagini nu găseşti decât lupte politice ce nu se ridică de piciorul broaştei, politicieni care vor să convingă cetăţenii că fac „o altfel de politică“, primari care „ascultă cu răbdare cetăţenii la audienţe“. În rest, lovituri sub centură. Nu trebuie să fii om al locului ca să-ţi dai seama de orientarea publicaţiei. Acolo, oamenii de la gazete au aflat înaintea tuturor că banii nu au miros. Iar dacă e vorba de bani publici sunt cu atât mai bine primiţi. Pentru binele aleşilor!

Nimeni nu ascunde cum se fac averile. Azi se primesc bani de la unul ca să loveşti în contracandidatul lui, mâine roata se schimbă. La fel şi orientarea articolului.

Pentru un articolaş în vreun săptămânal sau bilunar, politicianul decartează cât e nevoie. Ba, mai mult, dictează şi tirajul: 1.000 de exemplare pentru naşu mare. Ăsta-i peştele de aur. Restul publicaţiilor nu trec de 200 de exemplare. Cititori nu mai sunt. Este de înţeles de ce presa locală nu mai are credibilitate. Ziarele se îngălbenesc, necumpărate de nimeni. Soarele Bărăganului încearcă să şteargă ruşinea presei de pe tarabe.