În săptămâna care a trecut, Comisia Europeană a prezentat Raportul de Convergenţă pentru România. Interesul stârnit de raport în ţară a fost scăzut şi de scurtă durată. La urma urmei, ştiam şi fără acest raport că nu îndeplinim criteriile de aderare la zona euro, iar criza prin care trece economia noastră nu putea decât să agraveze situaţia. Singura noutate o constituie decalarea momentului presupusei noastre aderări la moneda comună europeană: anul 2018 în locul lui 2015, cât şi-au propus autorităţile române. Câteva comentarii neoficiale făcute de persoane publice precum Teodor Stolojan sau Lucian Croitoru sugerează că acest nou termen este, implicit, acceptat. Şi adevărul este că nimănui nu-i prea mai pasă că va fi 2015, 2018 sau poate niciodată! Altele sunt priorităţile în acest moment, iar criza sistemului euro declanşată de Grecia îi face pe mulţi să aibă rezerve faţă de toată ideea monedei europene comune.

Întrebarea reală în acest moment nu este când vom adopta euro, ci la ce fel de sistem euro vom adera. Pentru că, dacă sistemul euro va rezista crizei prin care trece, el va trebui să fie diferit de cel actual. Mulţi economişti teoreticieni, îndeosebi americani, şi-au exprimat de multă vreme îndoiala cu privire la viabilitatea sistemului euro. Argumentele lor se bazau pe o serie de lucrări inţiate încă de la începutul anilor '60 de profesorul Robert Mundell, care a încercat să determine care ar fi condiţiile în care o uniune monetară între mai multe ţări ar putea funcţiona. Teoria zonei monetare optime dezvoltate ulterior stabileşte în esenţă că uniunea monetară este viabilă atunci când ţările ce aderă la ea sunt asemănătoare ca structură şi nivel de dezvoltare sau atunci când există mecanisme eficiente de ajustare la nivelul diverselor pieţe. Când în anii '90 s-au luat deciziile legate de adoptarea monedei euro, se ştia foarte bine că ţările care ur