„Nu poţi cere oamenilor reduceri de salarii şi pensii şi să accepţi în continuare evaziunea fiscală!", a spus premierul României, tăios, la sfârşitul săptămânii trecute. Foarte corect! Doar că, facând această remarcă, Emil Boc ne-a atras atenţia că, de fapt, de aproape un an încoace ţara noastră nu mai are premier. De ce? Pentru că premierul este cel ce poartă răspunderea principală pentru ca statul să îşi asigure resursele necesare bunei funcţionări şi să-şi respecte obligaţiile faţă de toţi cetăţenii săi.

Dacă această frază ar fi fost rostită la preluarea mandatului, ea nu ar fi stârnit decât optimism: în sfârşit, avem un prim-ministru care îşi doreşte ca statul să nu se mai lase furat! Însă după atâta timp în fruntea Guvernului, fie el PDL, fie altoit cu PSD, emfaza cu care Emil Boc anunţa că va începe războiul cu evazioniştii sună batjocoritor. Omul ăsta chiar ne ia de proşti?!

Era mai mult decât evident încă de la începutul anului 2009 că România nu va reuşi să treacă cu bine peste criză fără eforturi extraordinare în securizarea veniturilor bugetare. Toţi economiştii serioşi au atras atenţia Guvernului că este mult prea optimist în calculele sale privind încasările şi că singura şansă reală pentru a evita îndatorarea masivă este să umble la cele două zone esenţiale pe care şi predecesorii săi le lăsaseră neatinse: cheltuielile exagerate ale statului şi veniturile pe care acesta nu le încasează.

Cum se putea face concret asta? De exemplu, atunci când a construit bugetul pe 2010, Guvernul putea să taie din start o treime din sumele prevăzute pentru cheltuielile materiale ale instituţiilor sale. Orice manager din mediul privat ştie că o companie la ale cărei costuri nu s-a uitat nimeni cu atenţie ani la rândul are resurse majore de economisire. Iar la stat, acolo unde proprietarul nu există decât ca o noţiune abstractă, tenţatia risipei, a u