S-a terminat şi campionatul nostru şi o dată cu el şi psihoza blaturilor alimentate de presa sportivă. Întrebările cu răspunsul conținut au dominat site-ul Gazetei: „Vi s-a părut suspectă a doua repriză a meciului Craiova a€“ CFR?”, „Va ceda Steaua meciul Craiovei?”. La noi, totul e suspect, toate echipele pleacă cu prezumţia de vinovăţie. Cum? N-a trântit Steaua meciul? Detalii mundane. Pe de altă parte avem un campionat atât de puternic încât nici un jucător nu-şi permite să facă un meci prost. Dacă îl face, e blatist. Asta i s-a întâmplat bietului Viera care, nu-i aşa, „a făcut tot posibilul a Interul să nu strice sărbătoarea gazdelor”. Adică s-a dat la o parte, asta spuneţi? „Noi nu spunem nimic, dar e suspect.” ar răspunde probabil redactorii Gazetei.

Urmărind vag tot caraghioslâcul asta căruia ne încăpăţânăm să-i spunem în continuare fotbal mi-am amintit de cartea „In spatele cortinei”, scrisă de Jonathan Wilson, corespondentul Guardian-ului pe fotbal est-european. La capitolul României, e un paragraf care prinde perfect demenţa suspiciunilor care e atât de bine gravată în ADN-ul nostru:

„Sunt părţi din fotbalul românesc care n-au fost scrise de Edgar Allen Poe, cât mai degrabă visate de Thomas Pynchon: paranoia e universală. Într-un bar înaintea derby-ului Steaua-Dinamo de pe Ghencea în martie 2002, toată lumea se întreba dacă victoria lui Chelsea, 3-2 cu Fulham cu câteva zile înainte a fost blat. Pentru români, un gol venit târziu, în special când echipa adversă tocmai egalase, e mereu suspicios. Am fost oarecum surprins că totuşi cineva a adus în discuţie probitatea jocului englez, dar s-a dovedit că era interesant doar de cotele la casele de pariuri. Recunosc că majoritatea românilor pe care îi cunosc se pricep la fotbal, dar obişnuinţa de a căuta blaturi rămâne extrem de populară. De fiecare dată când eram în birourile Gazetei Sporturi