Nu-i nici bine venit şi nici o probă de profesionalism să-i sâcâi pe străini cu întrebări de genul: Ce părere aveţi despre România? Dar despre români? Întrebările insidioase, însă, despre femeile noastre, pe care mai toţi gazetarii de sport, dar şi de la paginile de mondenităţi le adresează fotbaliştilor africani şi altora de la periferia performanţei, în trecere o vreme pe aici, sunt complet lipsite de demnitate. Străinii nu vin la noi ca să dea iama în românce, iar opinile unor pripăşiţi, care gândesc mai mult cu picioarele decât cu mintea, n-ar trebui stârnite. La condiţia lor etică şi şcolară, reacţia n-are cum să fie una civilizată.
Îi văd uneori, la televizor, pe aceşti importaţi la mâna a doua cum se ling pe buze, la modul tribal cel mai jignitor, când sunt îmboldiţi să spună că le plac româncele. Şi mă simt umilit în propria-mi ţară de către concetăţeni. Au ceva, cei care pun întrebări cu răspunsul aşteptat, din linguşeala tâmpă a unor traficanţi de carne vie. De multe ori, angajaţii unor publicaţii de cancanuri şi scanadal merg şi mai departe cu acest vizavi nedemn. Par să se simtă împliniţi profesional numai pe treapta de jos a lipsei de demnitate. Un turc bolnav de gigantism, plimbat odinioară doar prin bâlciuri, iar azi manageriat cu cinism în regim de vedetă care trebuie musai să ne cunoască ţara şi să aibă păreri despre ea, a fost întrebat cum le găseşte pe femeile din România. Să-i vorbeşti de funie unuia care stă să se spânzure, mai treacă-meargă, dar să-i propui de amor şi de mariaj unui bolnav, profund dereglat glandular, e o dovadă de mârlănie, nu numai de mediocritate în meserie. L-aş fi întrebat pe jurnalistul lui peşte, care s-a crezut inspirat chestionându-l pe turcul acela nefericit despre vino-ncoa-ul româncelor, de ce nu i-o oferă pe soră-sa, aşa, ca un aperitiv, naţional? De fapt, i-aş întreba pe toţi cei care se sim
