Astăzi aflăm exact cât pierdem. Lideri de partide, de sindicate, membri ai Guvernului se reunesc pentru a-şi da acordul asupra numărului de paşi pe care urmează să îi facem înapoi. Trebuie, pentru că suntem pe marginea prăpastiei - ni se tot repetă, deşi am dovedit şi încă mai arătăm că ştim asta.

Avem o părere proastă despre noi, încă dinainte de '89. Ne dispreţuim din răsputeri: agricultura merge prost, justiţia merge prost, educaţia funcţionează prost, sănătatea o duce greu, administraţia - adică funcţionărime şi forţe de ordine - e un dezastru, iar de politică n-a încăput vreodată o vorbă bună. E greu de crezut că mai există vreo altă naţie care să arate atâta desconsideraţie faţă de ea însăşi.

Sigur, există şi motive care ne determină să gândim aşa. Tocmai de aceea i-am chemat pe alţii să ne spună ce să facem, nu pentru că n-am fi ştiut, ci din convingerea că tot ce e de import e mai bun. Acel "Nu ne vindem ţara!" patriotic şi muncitoresc de la începutul tulburaţilor ani '90 s-a dovedit până la urmă o ipocrizie: n-am vândut-o, am dat-o pe gratis. Ne-am ales, în schimb, cu o economie care a ajuns chiar să duduie cu nici doi ani în urmă. Însă primul semn de criză după atâtea poveri puse pe ea (campanii electorale, majorări salariale, fiscalitate şi legislaţie în exces) a făcut-o să se gripeze. Nu doar că s-au închis atâtea firme mici şi mijlocii, iar mari producători cer păsuire la plata taxelor către bugetul de stat, avid după orice leuţ, dar e şi concurată de o prosperă economie subterană, sprijinită făţiş de o indiferenţă generalizată.

Cu vistieria goală, statul s-a întors către propriii cetăţeni. În ţară n-a mai rămas nimic de vânzare, astfel că românii s-au trezit că au de achitat nota de plată pentru toate guvernările slabe şi foarte slabe de până acum. Orice protest este tardiv.

Pe internet circulă deja mai multe