Criză, criză şi iar criză. Sau, parafrazând „Iarna" lui Alecsandri: ziua criză, noaptea criză, dimineaţa criză iară...
Nu mai e iarnă de mult, dar ţurţuri grei atârnă în sufletele noastre.
Noi, românii, trăim o criză perpetuă. Când nemţii sau francezii gustau prosperitatea capitalistă, noi orbecăiam în bezna comunistă. Când ungurii sau sârbii aveau magazinele pline cu păpică, noi făceam foamea cu „Nea Nicu". Când cehii sau polonezii îşi reformau economia şi construiau autostrăzi, noi eram generaţia de sacrificiu a unor bezmetici.
Şi tot aşa, am ţopăit din criză-n criză. După criza hitleristă am intrat în cea stalinistă. Din criza comunistă am sărit direct în cea capitalistă. Vreo 20 de ani ne-am bălăcit în criza tranziţiei. Tranziţie spre ce? Evident, spre o nouă criză.
De data asta, o criză la pătrat. Peste criza noastră tradiţională, la care au trudit câteva valuri de politicieni şi toate partidele trecute pe la guvernare, se suprapune marea criză globală. Câtă vreme Occidentul duduia, ne trăgea şi pe noi după el, ca pe un vagonet agăţat la coada trenului. Mai ajungea şi la noi câte-o firimitură de la vagonul-restaurant, mai rădeam un zaibăr şi-nfulecam câţiva mititei cu pâine şi muştar, le mai făceam cu mâna celor de pe margine, iu-huuuuu!, iar viaţa - la fel ca trenul - mergea înainte. Până într-o zi când locomotiva s-a oprit. Gata, nu mai trage niciun vagon! Nici măcar un vagonet. Fiecare să se descurce cum poate.
Iar noi - vai de vagonetul nostru! Fără ajutor din afară, nu suntem în stare nici să cumpărăm bilet de tren. Nu putem plăti salariile şi pensiile. Când s-au mărit, ne-am bucurat. Când se micşorează, facem revoluţie. Ne vrem banii integral, în varianta gonflată acum un an sau doi, prin campaniile electorale. Ce dacă nu mai sunt bani?! Să fie bani!
În aceste vremuri grele, politicienii din opoziţie susţin revendicările
