Din start vreau sa spun ca, ideea titlului mi-a fost pus aproape pe platou sau pe tava, intr-un comentariu, de catre un vizitator al tarii Pandora. Mi-a placut cand cititorul respectiv a semnalat ca rasul nu costa, e “moca”, iar ideea unui text mi-a venit pe repede inainte, inspirata fiind si de realitatea cotidiana (si mi-am amintit ca primul meu text, care nu a mai intrat pana la urma, exact despre ras era, se numea “Razi ca proasta”, si descria o zi din viata mea, a unei femei ce rade cum putine persoane o mai fac azi).
In Romania putina lume zambeste. Motivul invocat in general este lipsa mijloacelor decente de trai, plus gramezi de lipsuri (care sunt cauzate de lipsa mijloacelor amintite mai devreme) sau “lipsuri”: lipsa prietenilor, lipsa masinilor mai scumpe decat ale amicilor, lipsa hranei, lipsa iubirii, lipsa pensiei, lipsa unui loc de munca extaordinar platit, lipsa unui job punct, lipsa unei vacante, dupa cum spuneam , diferite probleme si lipsuri justifica sau incearca sa justifice, pornind din gura romanului, lipsa zambetului de pe chip (de ras cu pofta nu mai spun, aceasta este o alta discutie).
Pentru ca, de cand mi-a venit ideea si pana azi, cand scriu acest text (la citiva kilometri de capitala) au trecut cateva zile, m-am uitat mai atenta in jur, in locurile pe unde am mers.
Pe strada e jale. In cartierul unde locuiesc sunt doua parcuri, destul de aproape unul de celalalt, ma mai plimb uneori cu rolele in aceste parcuri. Vad multi pensionari, din pacate, cred ca intuiti ce urmeaza sa scriu, nimeni nu zambeste. Cateodata ma opresc la un magazin, imi scot banii indesati in role si le cumpar dulciuri, cand ma apropii de ei sa le ofer, zambetul de incantare lipseste cu desavarsire. Sunt speriati, sunt tacuti, spun “boddda’proste” sau “sa fie primit, domnisoara”, dar nimeni nu imi zambeste a incantare, nimeni nu imi raspunde asa
