Am ajuns la jumatatea festivalului si pana acum Competitia Oficiala e mai degraba mediocra. Din sapte filme, doar trei care sa-si merite locul in cursa pentru La Palme d'Or: "Un homme qui crie" de Mahamat-Saleh Haroun (coproductie Ciad- Belgia- Franta) - care nu e o capodopera cat un film corect si curat despre drama unui barbat din Ciad nevoit sa-si trimita fiul in armata guvernamentala, pierzandu-l apoi in razboiul civil), "Another Year" de Mike Leigh - o poveste simpla si emotionanta despre singuratate si moarte, dar nu cel mai bun din creatia regizorului britanic, si in fine, "Biutiful", vazut azi, revenirea lui Alejandro Gonzalez Inarritu la Cannes, dupa succesul precedent cu "Babel".
"Biutiful" e, de fapt, primul film vazut aici care are sanse reale si care merita sa intre in palmares. Va lua, probabil, cel putin Premiul de interpretare masculina. Javier Bardem e fara cusur in pielea unui barbat din Spania saraca a zilelor noastre care se ocupa cu gasirea de joburi la negru pentru imigranti, mituind politia si incercand sa-si tina pe linia de plutire si propria familie - nevasta bi-polara, labila, doi copii traumatizati si speriati, un frate insensibil -, pastrand pentru sine, in acest turn Babel al nebuniei cotidiene, faptul ca tocmai a descoperit ca are cancer si ca va muri curand.
Dezolantul "Biutiful" e, pentru autorul sau, un film "plin de speranta"
La patru ani distanta, cineastul mexican face un film si mai sumbru despre relele lumii contemporane decat facea in "Babel". "Biutiful" e spectacolul dezolant si intunecat al unei lumi covarsite de saracie, boala, moarte si lipsita de speranta. Montajul e strans si isteric, camera cadreaza de multe ori doar fetele actorilor, zgomotele sunt puternice si enervante. Aceasta e adevarata lume de azi - saraca, trista si obositoare - un purgatoriu din care doar moartea ne salveaza.
