Orice sau oricine se declară împotriva sistemului are – înainte ca, în majoritatea covârşitoare a situaţiilor, să cadă înfrânt, în abisul uitării –, de înfruntat, în prima fază, opoziţia puternică a însuşi sistemului atacat, iar în a doua, nu o defensivă argumentată, ci o ofensivă foarte agresivă şi, adesea, bazată pe tehnici nu tocmai corecte.

Noul proiect al legii educaţiei pare a fi stârnit grupuri şi grupuscule din mediul universitar (din universităţi în care, pe principiul notarilor, magistraţilor, medicilor, şi profesorii universitari trebuie să aibă casta lor, în care numeri veritabile clanuri de soţi-soţii-fii-gineri-socri). Într-un comunicat de presă redactat la sfârşitul săptămânii, consorţiului “Universitaria” (din care face parte şi Universitatea de Vest, din Timişoara), îşi exprimă dezacordul faţă de noul proiect de lege, pe care îl acuză că vrea să distrugă autonomia universitară. Pentru un plus de persuasiune, semnatarii oferă, citând academic câteva surse, etimologia cuvântului “autonomie”, tocmai pentru a le arăta tuturor un lucru pe care, de fapt, nimeni nu-l contestă – şi anume că autonomie înseamnă guvernare după propriile legi.

Problema de nuanţă intervine o dată cu întrebarea, retorică, adresată acestora : Care sunt legile proprii care să le confere autonomie şi, implicit, eficienţă şi la care unele grupuri din universităţile româneşti nu vor să renunţe? O simplă privire pe lista de profesori sau de colaboratori ai unor instituţii de învăţământ superior din Timişoara (de exemplu, Facultatea de Drept a Universităţii de Vest sau Universitatea de Medicină şi Farmacie “Victor Babeş”, din Timişoara) este elocventă pentru sistemul “angajării în familie”, care, iată, nu scandalizează pe nimeni. Şi mai acuză reprezentanţii acestui consorţiu, “Universitaria”, că noua lege ar face universităţile dependente de Ministerul Educaţiei, de Guvern şi