Exista o tendinta, as spune, naturala ca forte aflate pe pozitii aparent opuse sa tinda a-si conserva sau promova pozitiile, pe de-o parte, si de a tinde sa anuleze aparentele avantaje institutionale sau constitutionale ale celeilalte forte cu care se confrunta. Nu altfel s-a întâmplat cu propunerea facuta justitiei, profesiilor juridice si societatii civile de catre Ministerul Justitiei prin Strategia de dezvoltare a justitiei ca serviciu public 2010 – 2014.

Ministerul Justitiei prin chiar faptul punerii în discutie a Strategiei poate (si este) privit de sistem ca venind de pe pozitii de forta, ca fiind cel care impune o anumita directie „de dezvoltare” a justitiei. Totodata, sunt sesizabile câteva propuneri care ar putea fi privite ca o întarire a puterii executive în jocul echilibrului puterilor, în raport cu puterea judecatoreasca, cum ar fi subcapitolul referitor la Institutul National al Magistraturii (se vorbeste în Strategie de monitorizarea INM si de catre MJ – pagina 23 din Strategie) sau de introducerea managerilor de instanta la curti si tribunale, ca si categorie profesionala aparte, distincta de cea a magistratilor, (manageri care, nu-i asa?), prin structura ierarhica bugetara ar depinde de ordonatorul principal de credite, adica de MJ (pagina 28, literele d si e).

Puterea judecatoreasca, prin unele voci, putine ca întotdeauna, din pacate, în astfel de momente esentiale pentru justitie, tocmai prin lipsa de viziune pe termen mediu si lung ce domina ieri, azi si poate si mâine ca preocupare puterea judecatoreasca, privesc Strategia ca pe o intruziune a puterii executive în domeniul puterii judecatoresti si, de asemenea, ca punctarea unei oportunitati a actualului ministru al justitiei tinând cont de monitorizarea mult mai atenta a Comisiei Europene, prin Mecanismul de Cooperare si Verificare, dar si de iminenta aparitiei raportului anual