În timp ce bugetarii din toată ţara zdrăngăne din talăngi şi agită pancarte pe la prefecturile judeţene, forumiştii chibiţează intens de pe margine, iar politicienii fac apeluri la depolitizarea protestului (!?) Se discută probleme, se analizează, comentatorii vin cu cifre, linkuri, diverse tipuri de flemge inundă blogurile, iar ortografia se retrage smerită pe măsură ce indignarea ia altitudine.

Am citit însă şi comentarii “estetizante” care dojenesc protestatarii în privinţa calităţii vestimentaţiei şi a sloganurilor lipsite de concreţe şi de stil: şepcuţele sunt oribile, sacii aceia trântiţi peste jachete dau un contrast supărător, bombeul nelustruit e o ruşine, scandările sunt prost dirijate şi sună dodecafonic, fluierele sunt mai puţin expresive decât claxoanele (taximetriştii da, ăia fac atmosferă când se supără!).

Între ţintele favorite ale estetizanţilor, profesorii şi medicii: se cuvine oare ca oamenii cu şcoală să se amestece cu pensionarii (care-i trag cu foamea şi medicamentele) şi cu bebeluşii iraţionali şi căcăcioşi? Se invocă lipsa de demnitate a acestora – încă un argument formidabil în favoarea unei reforme radicale în învăţământ, care să înlăture dăscălimea proletarizată, cu purtări reprobabile şi vestimentaţie alandala spre a face loc profesorului de tip nou, manierat şi apatic.

Dar ceea ce îi întărâtă rău de tot pe estetizanţi e apucătura asta – ancestrală, ciobănească – a fluieratului. Profesorii fluieră, huiduie, chiuie, hăulesc, huhură (Oltenia şi Banat), hurezează (Transilvania), uiesc de mama focului în ograda bocului.

Să ne înţelegem – o parte dintre estetizanţi sunt ei înşişi profesori, dar dintr-o altă specie: aceea care iubeşte (toţi) copiii şi îi slujeşte cu abnegaţie, neuitând să ţârâie în direct pe la talk-showuri pentru a predica devotamentul sacrificial şi apostolic.

În sfârşit, se trece la recomandări: