Pentru cei mai mulţi observatori, alegerile generale din Marea Britanie, desfăşurate la 6 mai, au avut consecinţe politice surprinzătoare. Ca regulă, după 1945, sistemul electoral britanic a încurajat formarea unor guverne monocolore susţinute de majorităţi parlamentare monopartizane. Există însă două excepţii notabile: alegerile din 1974 şi cele din 6 mai 2010. În ambele situaţii, niciun partid nu a reuşit să obţină o majoritate suficientă pentru a forma singur guvernul. Şi totuşi, alegerile de astăzi marchează o premieră în istoria postbelică a Regatului Unit. Este pentru prima dată, după cel de-al doilea război mondial, când asistăm la formarea unui guvern de coaliţie. Tehnic, sistemul britanic este unul de alternanţă majoritară care avantajează partidele tradiţionale – Whigs (laburiştii) şi Tory (conservatorii) –, iar coaliţiile sunt o raritate, mai degrabă un accident. Şi totuşi, cine a câştigat şi cine a pierdut alegerile din 6 mai?

Un câştigător şi doi perdanţi

În cele din urmă, conservatorii conduşi de David Cameron au obţinut 306 mandate, devansându-i pe laburiştii fostului premier Gordon Brown, care au obţinut numai 258 de mandate. Pe locul al treilea s-au plasat liberal-democraţii conduşi de Nick Clegg, cu 57 de fotolii în noul parlament.

De departe, însă, laburiştii conduşi de fostul premier Gordon Brown sunt marii perdanţi ai scrutinului din 6 mai. După 13 ani de guvernare, având un lider lipsit de carismă, cu un capital politic epuizat, laburiştii au ajuns să fie percepuţi drept întruchiparea şi emblema statu-quo-ului. În urma lor rămâne o imensă notă de plată acumulată pe fondul războiului din Irak şi care, retroactiv, la nivelul opiniei publice, a ajuns să fie considerat o aventură, un război opţional. În plus, azi, Marea Britanie suferă de un grav dezechilibru bugetar (12% din PIB), având un deficit chiar mai mare decât cel al Gre